John Fulljames, regizor asociat la Royal Opera House, aduce la Opera Națională din București o variantă modernă a spectacolul “Cosi fan tutte”, de Wolfgang Amadeus Mozart.
Absolvent al Universităţii Cambridge şi licenţiat în fizică, John Fulljames ar fi putut cu uşurinţă să opteze pentru o carieră academică de succes. Ba mai mult, în ultimul an de facultate era convins că va deveni acustician. Deşi pasionat de muzică şi fascinat de performanţele dirijorului Simon Rattle, aflat pe vremea aceea la conducerea Orchestrei Simfonice din Birmingham, Fulljames începe să studieze fizica (tatăl său fiind profesor de fizică) pentru că şi-a explicat el „când eşti adolescent e mult mai greu să scrii eseuri pentru că nu poţi avea certitudinea lucrului bine scris, în schimb, după ce ai rezolvat o ecuaţie, ştii că răspunsul este cel corect”.
Aflat în căutarea răspunsurilor certe, Fulljames se aventurează însă pe un drum mai puţin sigur, şi, din dragoste pentru muzică, se face regizor de operă. Asta după ce, tot la Cambridge, debutează ca solist în producţia studenţească „The spanish lady” de Edward Elgar. „Am fost unul dintre acei tenori lipsiţi de valoare care nu pot cânta note înalte”, a mărturisit într-un interviu pentru The Telegraph. Decide, astfel, să lase lumina reflectoarelor pentru agitaţia din spatele scenei şi înfiinţează compania de operă a Universităţii Cambridge (The Opera Group), ieşind la rampă cu o primă montare a spectacolului „Ursul” de William Walton.
În prezent, John Fulljames este regizor asociat la Royal Opera House „Covent Garden” din Londra, iar despre el se scria tot într-un articol al publicaţiei The Telegraph că „a devenit un regizor de primă importanţă abordând fiecare operă într-un mod nou”. Spectacolul “Cosi fan tutte” realizat în coproducţie cu Opera Garsington din Marea Britanie care organizează anual unul dintre festivalurile consacrate de operă din Europa, a fost prezentat, în premieră, la Bucureşti, la sfârşitul lunii februarie şi va avea o nouă reprezentaţie la Opera Naţională Bucureşti, pe 7 aprilie.
Este o montare modernă semnată de Fulljames care aduce povestea de la sfârşitul anilor 1700 în zilele noastre pentru că, spune regizorul, “opera trebuie să fie o formă de artă contemporană şi nu doar o moştenire a trecutului”. Iar ceea ce veţi vedea pe scenă nu e deloc diferit de realitatea din afara ei. Actul 1 începe cu o nuntă tipic englezească, una tematică, inspirată de stilul Marie Antoinette, personajele îşi fac selfie-uri, nu lipseşte limuzina vintage cu deja tradiţionalul “just married” atât de împământenit şi la nunţile de la noi, ca să nu mai spun că şi povestea este cât se poate de actuală, şi astăzi oamenii fac jocuri uneori crude în relațiile lor, vorbim în continuare despre infidelități, doar că lucrurile se întâmplă un pic altfel decât pe vremea lui Mozart.
Totuşi, ce poţi să mai spui sau să aduci nou când există deja atât de multe păreri despre cum ar trebui făcută această operă? După ce a fost montată de sute de ori în variante de tot felul. Până unde poţi să mergi cu acest joc al elementelor de modernitate?
“Până la urmă îți asumi riscuri atunci când adaptezi orice spectacol de operă, fie că vorbim despre variante clasice sau moderne”, îmi explică Dick Bird, coregraful producţiei “Cosi fan tutte”. “Unora s-ar putea să nu le placă felul în care am pus în scenă acest spectacol, pentru noi a fost o provocare, și să nu uităm că, la vremea sa, Mozart a scris despre un subiect contemporan cu el, valabil pentru publicul său de atunci, și asta am încercat și noi, pentru ca spectatorii să recunoască în această adaptare, elemente, situații din viața lor de zi cu zi”, a mai spus Dick Bird. Şi n-a fost deloc ușor să stabilească decorurile, dar până la urmă cea mai bună variantă care să se potrivească și cu libretul, a fost aceasta a unei nunți tipic englezești, o petrecere în grădină, cu multe feluri de mâncare, cu șampanie, astfel de petreceri fiind foarte obișnuite în Garsington.
Cât despre subiect, Beethoven se pare că a fost oripilat de frivolitatea temei alese de Mozart, frivolitate care, după spusele vocilor critice de la noi, a contaminat şi montarea lui Fulljames. Ba chiar, promiscuitate, după spusele altora. La pauză s-a discutat mult despre erotismul producţiei britanice. Prea multe aluzii? Nu cred. Mozart n-a putut să ilustreze erotismul din cauza rigorilor epocii, iar Fulljames n-a făcut decât să ridiculizeze nişte convenţii, fără să cadă în vulgar. Vizual, a fost un spectacol reuşit, regizorul mizând foarte mult pe dinamizarea acţiunii. Lui Fulljames i s-a reproşat însă “lipsa parţială de respect pentru muzică”. La Uvertură, a scris criticul muzical Costin Popa, “publicului nu i s-a permis să intre în atmosferă prin Mozart. A fost disturbat de cortul şi masa de nuntă de la început prezente în scenă, mai mult chiar, înainte de primul acord am asistat preţ de câteva minute bune la o pantomimă plictisitoare.”
Dar pentru experienţa în sine şi, poate, pentru zâmbetul uşor amar de la final, “Cosi fan tutte” este un spectacol care merită văzut, pentru decorurile şi costumele spectaculoase, pentru poveste, dar mai ales, pentru interpretările excelente.
de Diana Joicaliuc
fotografii: Opera Naţională Bucureşti
