„Scriu în condițiile cele mai mizerabile. Am în față o lucrare neliterară, care îmi biciuiește fără milă conștiința, în camera de alături țipă un copilaș venit în vizită la rubedenii, în cealaltă odaie tata îi citește mamei cu glas tare Îngerul pecetluit, și cineva a dat drumul la cutia muzicală, care cântă Frumoasa Elena… Aș vrea să o șterg la țară, însă e deja ora unu noaptea. Pentru cineva care se îndeletnicește cu scrisul, sunt greu de imaginat condiții mai mizerabile decât acestea.
Am marele ghinion să fiu medic, și nu există individ care să nu socotească util să „discute“ cu mine despre medicină. Și când se plictisește de medicină, aduce vorba despre literatură…”
Îi scria Anton Pavlovici Cehov lui Nikolai Leikin, redactor șef al revistei „Oskolski”. Era anul 1883. Cehov, pe atunci student la Medicină, nevoit să-și ajute financiar familia începe să publice în diferite reviste umoristice. Avea 16 ani când tatal său, un fost iobag, devenit mai apoi băcan, a dat faliment și a fost nevoit să se mute cu familia la Moscova ca să scape de creditori. ”Cehov se simțea răspunzător pentru starea materială a familiei sale greu încercate”, povestește Sorina Bălănescu. Ea a trăit, alături de corespondența lui Cehov, probabil cele mai intense luni dedicate traducerii unei cărți. Volumul „O viață în scrisori. Corespondență (1879-1890)” este în curs de apariție la Editura Polirom, în traducerea Sorinei Bălănescu.
S‑au păstrat în arhive aproximativ 10.000 de texte, în majoritatea lor scrisori – de la rude, cunoscuți și prieteni, adresate familiei, editorilor săi, și, nu în ultimul rând, iubitelor. Numărul scrisorilor fiind atât de mare, sarcina dificilă îi revine traducătorului nevoit să facă o selecție riguroasă, dar și să opereze tot soiul de tăieturi pe text:
” este imposibil să publici scrisori in extenso, așa cum se întâmplă în cazul altor mari scriitori. Puține epistole pot beneficia de acest serviciu umil al editorului și să fie publicate în întregime. Atunci ești nevoit să sacrifici ceva, și aici intervine partea dificilă. La ce ipostaze ale vieții sale de creator, la ce fațete ale vieții sale intime trebuie să renunți? Totodată, sunt scrisori pe care le poți strica definitiv dacă le tai”.
Dezvăluie aceste scrisori un Cehov diferit de cel pe care îl cunoaștem din literatura pe care a scris-o, printre altele, un mare nostalgic și un pesimist? Dimpotrivă, crede Sorina Bălănescu, scrisoarea este pentru Cehov o modalitate de a se ascunde.
Cele mai multe dintre epistole sunt răspunsuri la scrisorile care i-au fost trimise și mai puține sunt cele pe care le scrie din proprie inițiativă, printre acestea regăsindu-se cele adresate familiei, fraților săi, pentru a căror bunăstare se simte responsabil.
” Duios și aspru. Duios sentimental și distant. E greu de spus unde se termină una dintre aceste ipostaze și unde începe cealaltă. Mai degrabă aș spune că e un simț de responsabilitate care îl maturizează extrem de repede. Adolescentul se vede pus în situația de a hrăni un întreg clan, și atunci își asumă rolul de pater familias. Toți îi acceptă cu supușenie această auto-obligație de șef de clan, răspunzător pentru soarta familiei. Astfel că tonul lui este aspru mustrător, în ciuda faptului că mulți dintre cei cărora li se adresează sunt persoane mai tinere decât el.”
Corespondența este pentru Anton Pavlovici Cehov o necesitate. Sunt zile când expediază trei sau chiar patru scrisori. Aproape ritualic. Pentru el și pentru alții din vremea aceea a răspunde la o scrisoare ținea de un comportament absolut obligatoriu al unui om care se respectă și îi respectă pe cei din jur.
Mai ales din grija de a-și proteja familia de o altă criză financiară, Cehov păstrează asemeni unui arhivar, actele și corespondența.
Alături de Maria Pavlovna, sora devotată și confidenta sa, ordonează la fiecare sfârșit de an mesajele primite, – scrisori, telegrame, ilustrate și le sortează pe dosare, alfabetic. ” Grija asta atât de meticuloasă în organizarea scrisorilor vădește nu orgoliul de a rămâne pentru posteritate cu orice însemnare, cu orice ștersătură. De altfel, e cunoscut faptul că Cehov nu prea punea preț pe manuscrise. Cele cu ștersături erau distruse, după ce textul era trimis la editură. De teama unui nou crah, din pedanterie, dintr-un simț al ordinii, din respect față de cei care îi trimit epistole, Cehov le aranjează, scutindu-i pe arhivarii și istoricii literari care vor veni puzderie în urma lui, de un asemenea efort”.
”Din faptul că scriu puțin nu se poate trage concluzia că sunt leneș. Sunt atât de ocupat toată ziua, încât toamna asta n‑am călcat pe la teatru. Între a urmări succesele științei și a lucra este o mare diferență. Eu nu îmi transcriu manuscrisele. Cel mai adesea trimit ciorne, doar pentru Oskolki îmi trec lucrările pe curat și numai atunci când mi se pare că începutul povestirii este prea lung”.
Îi mărturisea Cehov, aceluiași Leikin. Și-l regăsim pe scriitor negociind deseori numărul de copeici acordate per linie, autocritic și subestimându-și talentul. Greu de crezut despre cel care avea să devină unul dintre cei mai mari autori ai tuturor timpurilor.
În 1887, Cehov scrie o piesă despre un tânăr moșier, îngropat în datorii, înconjurat de oameni pe care nu îi înțelege, într-o lume pe care nu o înțelege. ”Ivanov” piesa scrisă în numai zece zile se remarcă prin realismul inovator. ”Sunt scârbit, deși piesa a avut un succes serios”, îi scria Cehov fratelui său, mărturisindu-i că după premieră s-a repus pe făgașul obișnuit și s-a apucat să scrie o povestire.
Cehov publică sute de schițe, iar în 1888 începe să experimenteze genuri literare mai serioase. Nuvela ”Stepa” este relatarea unei călătorii prin Ucraina văzută prin ochii unui copil. Este primul text publicat într-o revistă literară majoră, Severnîi vestnik.
Din toată opera, scrisorile lui Cehov au fost extrem de cenzurate. Cea care aplică filtrul cenzurii morale, cum o numește traducătoarea Sorina Bălănescu, este sora autorului, Maria Pavlovna. Ea este cea care curăță textele de toate expresiile vulgare și tăioase la adresa unor persoane, ca și de aluziile sexuale.
”Din pudibonderie și de teamă ca unele scrisori să nu cadă sub ochii adresanților care erau încă în viață și pentru a nu tulbura apele, Maria Pavlovna operează tăieturi masive pe texte. Acest exces de etică merge până acolo încât sunt eliminate scrisori pe care Cehov le-ar fi adresat fratelui său mai mare, Alexander și care ar pângări memoria părinților lor. Cehov trebuia să apară ca un înger, fără pic de ură, de persiflare, fără pic de expresii triviale sau vulgare.
De asemenea, există o cenzură instituită politic, în anul 1960, când se împlineau 100 de ani de la nașterea scriitorului, și când, printr-o hotărâre a Comitetului Central Comunist, se arată foarte franc că se cuvine a păstra memoria scriitorului și a o feri de orice murdărie, de orice lucru care ar putea să întineze memoria unui mare scriitor. Astfel, textele scrisorilor apar despuiate de orice expresii care ar fi putut să distrugă mitul scriitorului sfânt”.
Corespondența lui Cehov are valoare literară, spune traducătoarea Sorina Bălănescu, în unele cazuri rivalizând chiar cu opera sa de ficțiune. Și în mod cert, ține loc de memorii.
Deoarece această scrisoare, după toate probabilităţile, după moartea mea va fi tipărită într‑o culegere de scrisori ale mele, vă rog să introduceţi în ea câteva calambururi şi aforisme. Rămas bun, să fiți sănătos. Vă strâng mâna.
Al dumneavoastră, A. Cehov
de Diana Joicaliuc
