Ultimii ani au cunoscut o ascensiune impresionantă a bicicletei în atenţia publică din România. Începând cu anii 2000, pasionații de biciclete descopereau inovaţiile, nu de mult consacrate în Occident, oferite de mountain bike-uri sau BMX-uri. N-a mai fost nevoie de mult timp ca şi ciclismul de şosea, şi în ultimă instanţă, ciclismul urban, să fie redescoperite.
Ciudat lucru, ca bicicleta să fie ţinută atâta timp, prăfuită, la păstrare. Nu suprinzător, având în vedere frenezia cu care românii au ţinut morţiş să recupereze decalajul în motorizare, după căderea comunismului, privind cu jind la statele din Vest. Însă, cele mai vizionare dintre aceste state au constatat, încă de prin anii `70, că o creştere exponenţială a traficului motorizat în oraşe ajunge să anuleze avantajele automobilelor – viteză, confort, accesibilitate – și că indiferent de măsurile luate pentru îmbunătăţirea infrastructurii pentru maşini personale, rezultatul va fi întotdeauna acelaşi: congestii în trafic, lipsa locurilor de parcare, poluare fonică şi poluarea aerului. E posibil ca tot pe atunci să se fi născut şi axioma populară printre urbanişti: „Cine seamănă străzi, culege trafic”.
Revenind pe plaiurile noastre, putem observa că, cel puţin în dezbateri, alternativa oferită de bicicletă în mobilitatea urbană este tot mai des luată în calcul. Astfel, în bătăliile electorale pentru oricare oraş mai mare al ţării, e imposibil să nu auzim astăzi despre master plan-uri, concepte integrate, studii de fezabilitate asupra oportunităţii construirii de reţele de piste de biciclete ş.a.m.d. Ce se pune însă în practică după alegeri, este în cel mai rău caz – nimic; în anumite situaţii se fac investiţii medii spre mari cu zero efecte, doar pentru a putea spune că s-a făcut „ceva” – vezi cazul Bucureşti, unde s-au marcat kilometri întregi de pseudo-piste pe trotuare care se opreau însă în copaci sau staţii de autobuz. Sau să recunoaştem, cazul mai fericit al Sibiului, unde ideea în sine de a marca piste de biciclete pe şosea este bună, dar nu suficientă, întrucât în forma actuală prezintă prea multe puncte în care siguranţa bicicliştilor este pusă în pericol: intersecţiile semaforizate pe străzile cu mai mult de o bandă pe sens, unde virajul la stânga pentru biciclişti este nereglementat, sensurile giratorii sau amplasarea pistelor între maşinile parcate şi traficul auto.
Franz-Michael S. Mellbin
Este deplasat să credem că dezvoltarea reţelei de piste de biciclete în oraş ar fi un panaceu pentru toate problemele de mobilitate cu care se confruntă oraşul nostru. Acest proiect trebuie transpus în paralel cu eficientizarea transportului în comun şi cu îmbunătăţirea condiţiilor pentru traficul pietonal. Administraţiei publice îi revine aici rolul principal în organizarea spaţiului public, în asigurarea infrastructurii necesare şi, nu în ultimul rând, în educarea cetăţenilor. Întregul proces de implementare al unei strategii de o asemenea anvergură, care necesită chiar schimbarea mentalităţilor şi a obişnuinţelor cetăţenilor, trebuie susţinut de campanii de conştientizare adaptate secolului în care trăim. Scopul final, acela al creşterii calităţii vieţii în oraş, nu cred că mai poate fi explicat doar prin apelul la argumente nobile – ecologia, sănătatea, simţul civic sau binele comun – dar indirect sesizabile de beneficiarul final, cetăţeanul.
Cred că orăşeanul anului 2016 răspunde mai degrabă unei campanii de publicitate atunci când îi sunt prezentate beneficiile implicite ale acţiunii promovate; în cazul bicicletei: zero costuri pentru carburanţi, costuri foarte reduse pentru mentenanţă, aproape zero restricţii în privinţa accesibilităţii (adică inclusiv parcuri şi zone pietonale), interacţiune directă cu ceilalţi biciclişti şi pietoni (de ce nu, un flirt-factor foarte ridicat?), inexistenţa problemei locurilor de parcare – toate acestea în condiţiile unor timpi apropiaţi, dacă nu, în situaţii de trafic intens, mai scăzuţi decât în cazul autoturismelor.
Foto: Franz-Michael S. Mellbin
Şi totuşi, cum rămâne cu anotimpurile? Pe lângă deficitul de imagine cu care are de luptat bicicleta în zilele noastre, surclasată în ultimele decenii în mentalul colectiv la nivel de jucărie pentru copii, echipament utilizat strict în scop de recreere sau sportiv sau în cel mai rău caz – un status-symbol al săracilor – mai există un mit, foarte des invocat, care trebuie demontat în privinţa utilizării bicicletei: vremea.
În această privinţă, se pare că inclusiv schimbările climatice ale ultimelor decenii dau un mic ajutor folosirii bicicletei. Îmi vine greu să îmi amintesc ultima oară când am avut la Sibiu o iarnă, în care temperaturile să fi scăzut constant, timp de trei luni consecutive sau mai mult, sub zero grade. Zăpada a ajuns să fie, chiar în ianuarie sau februarie, o apariţie sporadică. Şi chiar pentru situaţii de aşa natură, la nişte costuri rezonabile, se găseşte îmbrăcăminte adecvată pentru orice tip de vreme. Şi aici nu fac referire la echipament sportiv, ci la haine potrivite pentru activităţile zilnice – muncă, şcoală sau timp liber. Inutil de spus, că mersul pe bicicletă în condiţii vitrege de vreme, trebuie adaptat, precum în cazul maşinilor, la condiţiile carosabilului.
Foto: Franz-Michael S. Mellbin
În final, mă întorc la spaţiul public, şi la grija pe care a început să i-o acorde din nou administraţia publică. Introducerea cablurilor de telefonie, internet şi electricitate pe toate bulevardele principale ale oraşului, în subteran, se află în plin proces. Îmi permit aici o mică paralelă: pe lângă motivele de tip tehnic, de siguranţă în faţa intemperiilor, văd în demersul acesta în primul rând un scop estetic. Da, bulevardele noastre chiar aveau nevoie de această aerisire. Cum ar fi însă, ca tot din considerente estetice, măcar Piaţa Mică şi Piaţa Huet să se elibereze de maşini. Ar înceta oamenii să mai vină? Nu cred. Poate chiar ar ajunge la ideea să se urce pe o bicicletă.
Foto: Mikael Colville-Andersen
Notă: Imaginile alăturate nu sunt din Sibiu. Aici, mersul pe bicicletă este încă într-o fază incipientă. Se spune că un oraș se poate considera bike-friendly, în momentul în care pe străzile acestuia se pot vedea, în mod curent, părinți alături de copiii lor, pe bicicletă. În Copenhaga, capitala Danemarcei, peste 40% dintre locuitori folosesc în drumurile lor zilnice către muncă, școală sau universitate, bicicleta.
Sursa imaginilor: www.copenhagencyclechic.com – un site dedicat promovării eleganței mersului pe bicicletă în oraș, în toată diversitatea lui.
(articol apărut în revista tipărită Capital Cultural, Nr. 4)
