de Constantin Necula
Fiecare drum în Basarabia este o nouă carte de Istorie. O spun cinstit, dinaintea surâsului lui Grigorie Vieru ori privirii Mitropolitului Antonie al Ardealului ale cărui mâini mi-au lipit de suflet veșnicia preoției. O liniște de început de veac, noaptea la două, ora ambelor maluri de Prut. Oancea. Trecere Frontieră inutilă. Cahul. De o parte România, de cealaltă români. Nici o nevoie de Google Translate – zice Constantin, râzând. Doar telefonul mobil costă scump – avea să schimbe un război tariful în doar trei zile – și poate de aceea am ratat prima dată locul în care Episcopia Ortodoxă Română a Basarabiei de Sud se află. Am oprit noaptea dinaintea marii catedrale din oraș și paznicul de noapte ne-a spus că acolo locuiește Biserica Mitropolitului Vladimir. Am tăcut zâmbind și am căutat mai atenți locașul modern al Episcopiei care ține de Patriarhia Română. Se arăta dimineața când am ajuns, o dimineață împlinită în Liturghie.
Basarabia ca o rană. Cahul. Senzația unei întoarceri în timp. Mult. O Românie de care îmi aduc aminte. Care mi-a trecut prin suflet în copilărie și adolescență. O Românie hămesită de frumosul care vine din inima siguranței duhovnicești. Preasfințitul Părinte Veniamin – basarabean, născut la Puhoi – ne poartă prin bucuriile locului. Un șantier de biserică și așezământ în vechiul cartier lipovenesc din Cahul. O talpă de pământ făcută cer prin voia oamenilor care se face una cu a lui Dumnezeu. Un loc. Alt loc, o mănăstire în reconstrucție. Apoi plecăm spre Stoianovca, acolo unde la Țiganca crește o mănăstire de aducere aminte. Suntem pe fugă, dar o fugă tihnită. Oriunde privești simți încă praf de pușcă tămâind aduceri aminte. E locul prin care ordinul de trecere a Prutului s-a făptuit cu moarte. Soldații români odihnesc sub cruci albe. Crucile albe odihnesc, în fapt, peste oasele de neodihnit ale oștenilor. Pe lespezi de piatră neagră, numele lor. Sunt la doi pași de Țară, cu trupurile așezate la doi pași în țărâna Învierii. Și mergem mai departe. Trecem prin inima Basarabiei de Sud. Ajungem la Cimișlia. Spre apus de soare. Peste zidurile ce-și încep închegarea profilului de locaș, mâini vrednice de munca lor unesc fierul cu rugăciunea. Ne apropiem de bucuria lor cu bucuria noastră. Surprins, deși aici nu mă mai surprinde inima pusă de oameni în tot, aflu că sunt preoți. Muncesc pe schele, pe placa pe care se vor așeza lemnele pregătite tocmai în Suceava spre a limpezi vederii biserica Sfântului Nicolae. Un alt Nicolae, Părintele protopop de Cimișlia, zâmbește plin de încrederea în Harul care-i ține, le crește iubirea. Dincolo de munca lor, rugăciunea, liniștea lor incredibilă, puterea lor de a vedea prin timp împlinirea. Plec, dar inima rămâne în grădina de preț a Ghetsimanului din Cimișlia. Lângă biserică, loc de îmblânzit foamea celor săraci și înveșmântarea săracilor. Pentru că nici aici nu mai poți trăi doar cu rugăciunea în mijlocul comunității dacă nu oferi pâine inimii ei secate de înfometare. Cimișlia, ca un răsărit de izvor în pustie.
Urcăm spre întâlnirea cu Tiraspolul. Trecem mai întâi prin Zaim – unde a fost preot tatăl lui Alexei Mateevici – și urcăm spre Hagimus, mănăstirea Sfintelor Marta și Maria. E 14 februarie, dar stăm la Privegherea pentru Întâmpinarea Domnului. O cântare din altă lume, o limpezime de glas și cor cum numai raiul prinde pe retina memoriei. Învăț de ce ne iubește Dumnezeu. Suntem întâmpinați cu dragoste și o neprefăcută putere de empatie, un soi de vedere dinainte de vedere. Maica Stareță Marta, Părintele Andrei și ceilalți toți vorbesc cu bucurie despre locul și nevoia lor de a fi în Dumnezeu. Dimineața vine parcă prea repede. Plecăm cuminți, cu regretul că uneori nu reușim să fim în două locuri. Ajungem la Batâr, localitate ce pare ruptă din istoria din vechime. Biserica ridicată la 1914 străjuiește de timp bun durerea și bucuria unor oameni cu adevărat oameni-bucurie. Preasfințitul îi știe pe toți, se bucură cu toți. Liturghia îmi pare aducere aminte de Biserica primară – simplă, vie, curată, cântată cu liniște. Mare este Dumnezeu, îmi zic, de vreme ce a păstrat nealterată curăția și credința oamenilor de aici. Îndată vizităm muzeul parohiei. Părintele ne arată cristelnița, sobră și aurită de timp, spunandu-ne cum 100 de ani acolo a fost botezat satul, tot satul. Și alte câteva sate, la vreme de război și prigoană. Mă întreb peste ani cine va strânge cioburile suferinței oamenilor acestora să facă din ele apă vie în cristelnița aducerii aminte.
Plecăm ca și cum aș pleca de acasă. Credeam că am trăit emoțiile cele mai mari, dar nu. La Gotești, sat pe margine de Prut, oamenii au hotărât să înalțe o Biserică care să țină de Patriarhia Română. Se vor Acasă. Hramul este Sfântul Dimitrie cel Nou și îi înțeleg deplin. Începe slujba. Amestec de emoție, bucurie și nod în gât. Printre cei care citesc psalmii și rugăciunile așezării pietrelor în marginile viitorului locaș, Părintele Viorel Cojocaru, de la Chișinău. Finul lui va ridica biserica, alături de sătenii inimoși ai Goteștiului. Primesc să așez o placă de mărturie în pământul Basarabiei. Apoi o alta pe care o țin dimpreună cu Părintele Viorel. O prietenie care durează de douăzeci de ani. Pusă în podmolul Goteștiului ca să aducă aminte că dintâi suntem frați și apoi construim. Că inimile noastre nu sunt decât românești. Între noi, la vreme, rostește psalmi consulul României la Cahul, Doamna Anca Corfu, dovedindu-ne cât Dumnezeu încape în respectul pentru Neamul tău. Nici nu mai era nevoie de dovada aceasta. O simt din plin basarabenii în profesionalismul ei, în smerenia și dragul de a le fi în ajutor. Când am plecat am lăsat un început. În două zile locașul crescuse de cred că la vară ne primește înăuntru să stingem Dorul de Rai.
Jurnalul unor zile dense. Atât. Veți spune că nu e mare lucru. Eu am să vă spun că e lecția cea mai importantă la vremea războiului care se cocea deja la fruntarii. În vreme ce unii se înarmau și construiau cazemate – și asta, pe bună dreptate, căci constituie acum punctele de rezistență dinaintea invadatorului – încrederea basarabenilor sta în ridicarea locașurilor de rugăciune. Am înțeles de la ei, experimentații noștri concetățeni în combaterea oricărui invadator, că nici o șenilă de tanc și nici un pluton de asalt nu poate smulge din pieptul unei națiuni inima-locaș, forța zidirii cu inima a rezistenței. Când seara, târziu, am trecut granița, am înțeles ce înseamnă să-ți fie dorul purtat de acasă tot acasă. Peste câteva zile izbucnea războiul și valuri de oameni treceau granița cu teama îmbolnăvind sufletul. Primii le-au sărit în ajutor oamenii simpli pe care i-am cunoscut în casele lor. Cu ingenua memorie a oamenilor care știu că suferința poate ucide, că fuga de acasă sub presiunea celui care cotropește e grea, e cruce cu spini și lacrimi. Mai întâi i-am văzut în știri, apoi am povestit cu ei și i-am privit în fotografiile pe care mi le-au trimis. Sunt dispuși să înfrunte răutatea lumii, să zdrobească mizeria cu forța curăției lor fraternale. Dinspre zidurile ca de bloc părăsit ale orașelor Basarabiei de sud se înalță zâmbet de oameni care știu să treacă prin durere și rană. Oameni-vii. Curioși să-L vadă pe Hristos, despre care nu li s-a vorbit multă vreme. Putem oare să învățăm cu ei că bogăția nu stă în nimic alta decât în puterea de a face să înflorească iertarea și rezistența dinaintea urâciunii lumii? Nu poți să nu-i iubești. Nu poți să nu-i admiri. Tânăr și plin de entuziasm, Episcopul Basarabiei de Sud, Veniamin Goreanu, mi-a oferit cea mai densă lecție de istorie și spiritualitate ortodoxă românească. Basarabia este Acasa noastră. Cheia e pe zăplazul inimii, deși ușa este deschisă și nu e nevoie de ea. O rană care poate deveni oricând izvor de Înviere!
material din numărul 31 Capital Cultural
