Misterele din Cetatea Soarelui

Partea  a-II-a

de Alina Pănăzan

ilustrații: Roxana Gînfălean

În timp ce Piticul-Vede-Tot făcea tumbe și se bucura de împrejurimi, Turnul cu Zimți o chemă pe vrăjitoare. Aceasta veni val vârtej din adâncul pământului, cu o asemenea viteză că umplu încăperea de praf iar Turnul cu Zimți, cu sănătatea lui șubredă, tuși și eliberă un nor mare de praf, deasupra lui.

-Stăpână, am vești pentru tine!șopti Turnul cu Zimți.

-Sper ca nu mi-ai stricat somnul degeaba! răspunse vrăjitoarea cu o voce răgușită.

-Nu, stăpână, Piticul-Vede-Tot a coborât de pe turn!

Vrăjitoarea își propti numaidecât picioarele în zidurile șubrede ale Turnului cu Zimți, se prinse cu mâinile de geamurile pline de pânză de păianjen și se uită spre vârful turnului.

-Nu e nimeni, nu văd nici urmă de pitic. Timpul meu a sosit! În curând, Cetatea Soarelui va deveni Cetatea Întunericului iar eu voi fi STĂPÂNA tuturor! țipa cu glas ascuțit vrăjitoarea.

-Timpul nostru, stăpână! îndrăznește să-i spună Turnul cu Zimți.

-Taci și nu mă întrerupe, îl repezi ea.

-Ce e acolo, de unde iese așa mult praf? îl întrebă Fetița-Curcubeu pe Piticul-Vede-Tot.

-Un turn vechi, dar mă îndoiesc că iese ceva din el pentru că de ani buni doar bezna domnește acolo, răspunde el.

-Haide să vedem de-aproape, îl îndeamnă fetița.

Și cum mergeau ei spre turn, trec pe lângă o poartă.  Se uită mai atenți la ea și soarele de pe poartă își mișcă razele în sensul acelor de ceasornic.

Uitară cu totul de praful dens și negru și de Turnul cu Zimți. Privirile le erau acum ațintite spre poartă.

-Neghiobule, șopti vrăjitoarea. Era cât pe ce să îmi strici planul. Încă puțin și ne descopereau, îi spuse ea Turnului cu Zimți.

-Iertare, stăpână, n-am vrut să tușesc, dar sănătatea mea e șubredă, încă puțin și mă dărâm. Aștept cu nerăbdare ziua în care frumusețea și măreția vor fi din nou ale mele.

-Până atunci, ține-ți poarta bine închisă, să nu care cumva să treacă cineva dincolo de ea. Fata și piticul nu-mi plac deloc, spuse vrăjitoarea.

Fetița-Curcubeu privea fascinată poarta împodobită cu un soare ale cărui raze se roteau în sensul acelor de ceasornic. Atinse poarta cu mâna și florile din jurul razelor de soare înfloreau sub ochii ei, răspândind un parfum dulce ca mierea. Fetița-Curcubeu deschise încet poarta și în câteva clipe dispăru dincolo de ea.

În zadar o striga și o căuta piticul, fetița nu era nicăieri de găsit. În locul florilor parfumate, pe poartă atârna acum un lacăt mare și greu. Piticul nu-l putea deschide, nici măcar nu ajungea la el.

Supărat, se așeză pe o băncuță, sub un castan bătrân și privea spre vârful turnului. “De ce a trebuit să cobor? Cum ajung eu acum înapoi? Nu mă pot cățăra pe turn. Și unde a dispărut Fetița-Curcubeu? Trebuie să o găsesc! Trebuie să fiu curajos, e prietena mea!”.

Cum tot bombănea fel de fel de încurajări și se gândea la fel de fel de planuri, fiindcă era un pitic cam nehotărât, se ridică de pe bancă și facu câțiva pași. Fără să-și dea seama, ieși din cetate și o luă pe un drum ce cobora lin, spre un loc din ce în ce mai aglomerat.

Piticul nu era obișnuit cu oamenii. Îi cunoștea doar de sus, de pe turnul său.

„Ce ciudat! Credeam ca oamenii sunt mici și eu sunt mare iar acum, trebuie să mă feresc să nu fiu călcat în picioare! Ce spaimă!”gândea în sinea lui Piticul-Vede-Tot.

Obosit de la atâta mers, se opri să se odihnească.

Și cum stătea liniștit, dintr-o dată strănută atât de puternic că se prăbuși în fund apoi căzu pe spate.

-Noroc! îi zise cineva râzând. N-am mai văzut pe nimeni să cadă de la un strănut.

Piticul nu știa dacă să se enerveze sau să meargă mai departe, era nehotărât.

-Nu am căzut de la strănut, m-am dezechilibrat pentru că aveam o pietricică sub talpă, răspunse el încruntat. Dar, tu cine ești?

-Bună ziua! Eu sunt Ursitoarea, n-am vrut să râd de tine, sper că nu te-am supărat.

-Nu, nu, nu sunt un pitic supărăcios!Eu sunt Piticul-Vede-Tot, vin de pe turnul din spatele tău, încântat să te cunosc. Și, ce faci acolo sus? o întrebă el pe Ursitoare.

-Eu torc lână fermecată, iar când din ea se desprind mici firicele de praf magic, cine se nimerește să fie sub ele, strănută puternic iar eu îl binecuvântez cu noroc,îl lămuri Ursitoarea. Va fi toată viața un norocos! Așa, ca și tine! Tu ce faci pe turn?

 -Sunt străjerul acestei așezări. Apăr cetatea de primejdii, spuse el cu mândrie.

-Și, cum se face că acum ești jos? întreabă Ursitoarea.

-E o poveste lungă, răspunse trist Piticul-Vede-Tot.

-Îmi plac poveștile lungi. Asta fac în timp ce torc- ascult fel de fel de povești.

-Bine, zise piticul. Dar trebuie să cobori de pe clădire și să-mi promiți că mă ajuți să salvez pe cineva.

-Ce palpitant! chicoti cu încântare Ursitoarea. O aventură! E mai mult decât aș fi sperat și într-o clipă era jos, lângă pitic.

Tot drumul Piticul-Vede-Tot îi povesti cu lux de amănunte despre Fetița-Curcubeu și toate întâmplările petrecute.

Dealurile din împrejurimile orașului se adunară în jurul lor ca să audă mai bine povestea. Ursitoarea când râdea, când se mira și își torcea liniștită firul fermecat. Era o ascultătoare desăvârșită!

-Pare foarte simpatică și curajoasă micuța ta prietenă. Abia aștept să o cunosc, îi spuse Ursitoarea. Nu-ți face griji, o s-o găsim, îți promit!

În vreme ce Piticul-Vede-Tot și Ursitoarea căutau mijloace să o aducă înapoi pe Fetița-Curcubeu, eroina noastră ajunge pe un tărâm magic unde peripețiile se țin lanț.

Va urma..

—-

prima parte o poți citi aici.