În lumea contemporană suntem adesea provocați de intensitatea trăirilor, stimularea tehnologică permanentă și frenezia muncii ca mod de viață. Arta ca terapie este un compendiu de autocunoaștere, prin care Alain de Botton și John Armstrong propun o abordare înțeleaptă a confluențelor dintre viață și artă, susținând redefinirea acesteia din urmă, ca mijloc de recuperare a umanității.
În prima parte a lucrării, intitulată Metodologie, sunt identificate șapte funcții fundamentale ale artei: reamintirea, speranța, suferința, reechilibrarea, înțelegerea de sine, creșterea, și aprecierea. Acestea constituie resorturi esențiale pentru înțelegerea mecanismelor prin care arta devine terapie. În egală măsură, cititorul este familiarizat cu scopul, valoarea, modalitățile de producere și vânzare, studiul și expunerea acesteia. Pornind de la aceste borne metodologice bine definite, sunt explorate în detaliu conexiunile dintre artă, dragoste, natură, bani și politică.
Cele șapte funcții ale artei
Reamintirea
Prin intermediul memoriei, trecutul este reconstituit și conservat. Orice formă de artă surprinde ceea ce a fost sau este, transferând informație în viitor: „Arta ne ajută să îndeplinim o sarcină de o importanță crucială în viața noastră: să păstrăm vii lucrurile pe care le iubim chiar și după ce au dispărut.” (8) În viziunea lui Botton și Armstrong, în fața provocărilor despărțirii, reamintirea exersată prin artă surprinde sensibilitatea, emoțiile și caracterul efemer al naturii umane. Dorim cu orice preț să surprindem într-o imagine, ceea ce este în mod inevitabil sortit uitării și astfel, să stăpânim aspectele semnificative din viața noastră.
Speranța
Prin abordarea frumosului, arta este o sursă de speranță, un teritoriu al echilibrului și al înțelegerii existenței umane, supusă permanent pendulării între bucurie și tristețe. Ea rafinează simțurile și determină individul să redobândească sensibilitatea. Blândețea unui peisaj pastoral sau sentimentalismul tablourilor care reprezintă flori reflectă speranța. În opoziție cu aceasta, regăsim anxietatea mediilor culturale de elită care, de cele mai multe ori, neagă posibilitatea unei abordări optimiste a vieții. Luând în considerare diversitatea gusturilor, Botton și Armstrong pledează pentru o estompare a elitismului cultural și o analiză corectă a emoțiilor care determină alegerea din perspectivă estetică. Speranța este o funcție artei, susțin aceștia. Iar talentul nu este în mod obligatoriu o garanție a succesului. Dimpotrivă, ceea ce contează este atitudinea în fața provocărilor vieții. Preferința pentru frumos, ludic, pastoral, luminos, într-un cuvânt, idealizarea se află în opoziție cu conceptul modern de maturitate emoțională. Acesta din urmă, presupune conectarea la complexitatea vieții moderne care adesea generează suferință și incapacitatea de apreciere la justa valoare a universul apropiat. Prin intermediul speranței, exercițiul înțelegerii artei reflectă bucuria de a trăi și declanșează o atitudine constructivă în fața vieții.
Suferința
De cealaltă parte, se află suferința, ca parte fundamentală a existenței. Simplitatea, monumentalitatea și cromatica lucrării Fernando Pessoa a lui Richard Serra trimit în mod direct la singura salvare: asumarea și angajarea în propria tristețe, cu unicul scop de a o putea depăși într-un mod demn. Cu alte cuvinte, arta are capacitatea de a oferi modele într-un discurs coerent asupra emoțiilor, de a determina individul însingurat să conștientizeze limitările, dar și frumusețea vieții.
Reechilibrarea
În calitate de element fundamental în procesul de autocunoaștere, arta „ne poate oferi doze concentrate din stările sufletești care ne lipsesc, restaurând într-o anumită măsură echilibrul sinelui aflat în derivă.” (32) Ceea ce am pierdut din pricina epuizării cauzate de multitudinea de informații cu care suntem nevoiți să interacționăm, putem recupera prin intermediul contactului cu arta. Prin alegerile estetice pe care le facem, ne regăsim capacitatea de contemplare și răbdarea de a ne armoniza trăirile cu lumea exterioară, căci aceasta „deține promisiunea integrității noastre interioare” (34) În același timp, este necesar să înțelegem mecanismele care determină gustul într-o anumită epocă, astfel încât să fim capabili să înțelegem atât ceea ce ne place, cât și ceea ce place altora.
Înțelegerea de sine
În strânsă legătură cu reechilibrarea, înțelegerea de sine este considerată a fi deschizătoare în evoluția individuală și în aprofundarea lumii care ne înconjoară. Privind în profunzime, Botton și Armstrong remarcă dificultatea în comunicarea cu ceilalți, dar și incapacitatea de a ne cunoaște pe noi înșine. În viziunea lor, foarte adesea se întâmplă să identificăm mai degrabă caracteristicile obiectelor, decât să ne recunoaștem propriile trăsături de caracter: „Este o idee stranie cea potrivit căreia identitatea personală și calitățile mentale și caracteriologice ar putea exista nu doar în oameni ci și în obiecte, peisaje, vase sau cutii. Dacă această afirmație pare ciudată este din cauza faptului că ne-am golit realitatea vizuală a caracterului personal.” (47) Valoarea este proiectată asupra lucrurilor de care ne înconjurăm, iar trăsăturile lor ne sunt uneori mai familiare decât aspectele esențiale ale propriei noastre personalități.
Creșterea și aprecierea
Arta nu este întotdeauna confortabilă, de cele mai multe ori generând sentimente ambivalente și nesiguranță. Ceea ce ne place nu este încadrat ca valoros în canoanele profesioniștilor. Propunerea curatorului este neobișnuită și ostilă, provoacă reacții de respingere și inevitabil, o atitudine defensivă față de elemente clasicizate, convenționale sau avangardiste. Cum ar putea publicul larg să empatizeze cu operele considerate de valoare? Răspunsul celor doi autori vizează funcția de creștere a artei, aflată în strânsă legătură cu abordarea curatorială. Este vorba despre modalitatea prin care este diminuată neîncrederea spectatorului în fața unor tablouri de Pablo Picasso sau Velàsquez. A învăța să privești conștient o imagine care pare ostilă, dezvoltă flexibilitatea gândirii și empatia, creează spații în care este dislocată rutina. Sunt modelate mecanisme de reevaluare a ceea ce este nou sau obișnuit. Funcția de apreciere este esențială, pentru că arta, aducând elemente obișnuite în centrul ei, ne provoacă „să privim, cu ochi mai îngăduitori și mai atenți, lumea din jurul nostru.” (60)
Așadar, o abordare a emoțiilor prin intermediul artei este esențială în lumea contemporană. Suntem expuși în permanență la informație, depersonalizați de aceasta și dependenți de ea. Prin autenticitate, arta îndrumă emoțiile. Misiunea ei este de a ne arăta „cum să iubim mai bine: râuri și ceruri, autostrăzi și pietre. Și – foarte important – undeva în acest parcurs, cum să iubim oamenii.” (103) Tot ea, ne poate transforma prin faptul că ne pune pe gânduri, declanșând mecanisme ale gândirii critice sau stimulând resursele noastre creative. A privi un tablou, încercarea de a înțelege raționamentul vizual și detaliile sunt exerciții care ulterior valorizează tandrețea cu care, în mintea și atitudinile noastre, ne cuprindem semenii.
„Arta are un rol crucial în crearea și păstrarea în prim-planul atenției a imaginilor lecțiilor de dragoste. Ideile, obiceiurile, atitudinile și observațiile sunt în dragoste echivalentul ancorelor, sextantelor și frânghiilor în marinărit. În cultura ideală a viitorului, nimănui nu-i va fi permis să se aventureze pe tărâmul dragostei fără ca mai întâi să dețină și să învețe să folosească echipamentul corespunzător.” (126 – 127)
În relația noastră cu natura, arta este un liant esențial. Alain de Botton și John Armstrong fac referință la modul în care aceasta este reprezentată și recontextualizată, mai ales în perioada industrializării și post-industrializării, când omul este îndepărtat de mediul său natural. Modernitatea, marile cuceriri ale științei și triumful rațiunii, impun recalibrarea conexiunilor dintre natură, reprezentări vizuale ale acesteia și viziunea autorului care le generează. Sunt analizate valorile Nordului, echivalente cu dominația și cele ale Sudului, bazate pe intuiție și instinct. Cel care privește este invitat să exploreze propriile emoții, astfel încât interacțiunea cu arta și natura să fie în beneficiul acestuia. Reprezentările vizuale ale naturii determină conștientizarea caracterului trecător al lumii în care trăim. Ne este redescoperită propria fragilitate, cauzată de trecerea timpului și procesul inevitabil de îmbătrânire. Contemplând un peisaj de toamnă târzie vom fi probabil mai atenți la finitudine și astfel, vom avea șansa de a pune în lumină și revaloriza prezentul.
„Scopul privirii unei opere de artă nu este de a ne învăța să avem aceleași reacții ca respectivul autor. Mai degrabă, ar trebui să fim inspirați de metoda de lucru, în așa fel încât să înțelegem ce anume ne place la o imagine din natură, să ne analizăm apoi trăirile și să devenim mai selectivi, în așa fel încât să permitem naturii să capete puteri terapeutice pentru spiritul nostru.” (132)
„Arta ne invită la o cultură care anticipează suferința și descompunerea, un lucru pe care propria noastră cultură îl neagă. Galeriile viitorului vor lua în serios acest lucru, transformându-se într-un refugiu public, adecvat și liniștitor pentru anxietățile trecătoare care ne bântuie nopțile.” (149)
Pe lângă natură și dragoste, arta are în centru banii și politica. Rolul criticului de artă este de a educa, iar acest lucru este posibil prin observarea atentă, cunoașterea și înțelegerea maselor de consumatori, fără a le disprețui. Criticul este un fin psiholog, cunoaște mecanismele de absorbție a informației și impactul pe care imaginile îl pot avea asupra noastră: „cei mai buni critici ne ajută să găsim motivații personale pentru care ne plac sau ne displac anumite obiecte.” (170) Atribuțiile acestora depășesc limitele hermeneuticii. Ei reunesc în discursul critic problematici legate de identificarea detaliilor care pot declanșa admirația sau motivația de a experimenta interacțiunea cu arta. Botton și Armstrong analizează cu minuțiozitate problematica investițiilor care se fac în artă, a modului în care a câștiga bani nu mai este o prioritate, ci un mijloc pentru a obține un statut în societate. Artistul, în calitatea sa de producător al artei, se confruntă cu un mediu competitiv, în care creativitatea a devenit o ambiție, tocmai pentru că arta atrage investiții.
Dincolo de resorturile care o leagă de lumea sensibilă și viața privată, arta se dovedește a fi strâns legată de comunitate. Adesea, reflectă procesul muncii, ilustrează episoade ale activismului, pune în discuție virtuțile publice, reflectă capacitatea de comunicare a membrilor unei comunități: „Astăzi activitatea unui artist nu implică neapărat crearea a ceva tangibil, poate însemna coregrafierea unei forme de interacțiune în spațiul public, care să permită oamenilor să fie mai puțin reci unul cu celălalt.” (202) Arta deține rolul de catalizator la nivel social și poate fi una dintre căile prin care ajungem la cunoașterea celuilalt. Prin intermediul ei, sunt problematizate identitatea, apartenența, mândria, patriotismul, legătura cu trecutul, capacitatea de organizare la nivel personal sau public, libertatea de exprimare.
Care ar fi, în acest context, rolul creatorului de artă? Răspunsul pe care Alain de Botton și John Armstrog îl dau reflectă umanitatea artei:
„Artistul viitorului ar putea fi un expert în mânuirea pensulei și vopselelor sau filmului; dar, în plus, va trebui să aibă abilitățile unui arhitect, geolog, orator, politician sau om de știință. Ceea ce-l va diferenția ca artist va fi interesul pe care-l va demonstra pentru misiunea adevărată, istorică pe care o are arta: promovarea înțelegerii senzoriale a ceea ce este important în viață.” (159)
Arta ca terapie este o lucrare fundamentală pentru cei care doresc să aprofundeze valențele terapeutice ale artei, oferind numeroase exemple și căi de acces spre cunoașterea lumii înconjurătoare și a lumii interioare a fiecăruia dintre noi.
––––
Arta ca terapie
autori: Alain de Botton și John Armstrong
traducere de Bogdan Lepădatu
București: Editura Vellant, 2014, 240 p.
––––
cover foto: Irina Gache