de Laura Bandila Goldberger
Nu e prima vacanță pe care am avut-o în pandemie, deși în condițiile date ar fi fost perfect explicabilă și această situație. A fost însă prima călătorie a familiei noastre în ținutul canioanelor- în Sud-Estul Statului Utah.
Ținutul Utahului, care se întinde așa cam pe cât aproape toată suprafața României, este cunoscut pentru diversitatea sa naturală care variază de la deșerturi aride cu dune de nisip la păduri înfloritoare de pini în văile montane. Statul se află la confluența a trei regiuni geologice distincte: Munții Stâncoși, Marele Bazin și Platoul Colorado. Ei, noi am ajuns în cea din urmă regiune. Aici e cea mai mare concentrație de parcuri și monumente naționale. În cele 7 zile ale expediției noastre am reușit să vedem o infimă, dar copleșitoare parte a acestora – am petrecut majoritatea vacantei în două mari parcuri: Canyonlands și Arches National Park.
Canyonlands este cel mai mare parc din Utah. Ai putea petrece o viață explorând pământul dintre râurile Colorado și Green și totuși să nu ajungi niciodată până în adâncurile roșii ale tărâmului misterios.
Companiile de turism din Moab – orașul în care am închiriat o casă pe timpul aventurii noastre în Utah – oferă excursii cu Jeep-ul, drumeții, rafting, alpinism, canionism, ciclism montan, hipism, zbor cu deltaplanul sau balonul, parașutism, sărituri cu frânghia deasupra abisului…numește alte sporturi extreme și Canyonlands le are. Noi am încercat provocări așa ca pentru începători.
Deși am ales un traseu prietenos familiilor cu copii mici – acceptabil pentru preșcolari și adolescenți (bunicii n-ar spune asta) dar și adulți trecuți de prima tinerețe (deși nu ne place să recunoaștem) – întâlnirea directă cu asemenea locuri e incomparabil mai puternică decât orice experiență la a doua mână.
Am răsfoit și eu ca și dvs. reviste cu fotografii, am urmărit documentare din părțile astea de lume și îmi amintesc perfect scene din westernuri americane filmate, se-nțelege, în vestul sălbatic. Realitatea însă, bate filmul – pe o întindere nesfârșită de canioane, stânci, desert și râuri – peisaje parcă din altă lume – ba aveai impresia că pășești pe Luna, ba pe Marte. Rareori simțeai că ai coborat pe pământ sau mai bine zis „în pământ”.
Sute de kilometri acoperiți de bute și terase de piatră, arcuri și turle stâncoase, abisuri, prăpăstii, și râpe, dealuri și drumuri nisipoase coborau spre două mari revărsări de ape – Colorado River și Green River (de altfel arhitecții acestor sculpturi monumentale, alături de vântul și ploile a milioane de ani). Geologii spun că multe din straturile de roci sedimentare au fost așezate acolo de râuri, dar se pare că cele care au format deșerturi vaste de nisip și câmpuri de dune împietrite au fost aduse de vânt pe țărmul unei antice mări. La început a fost ceea ce unii americanii numesc “a geological layer cake”, adică un site geologic care arăta ca o prăjitură în foi, hai să spunem ca o “Albinița”, iar apoi în urmă cu 20 de milioane de ani au avut loc mișcări tectonice și alte evenimente naturale care au dus la ceea ce azi produce atâta uimire.
O vegetație specifică unei zone totuși semiaride – salvia de stepă, molidul, pinul sau ienupărul (din a cărui boabe, localnicii Moabului fac țuică), aspenul sau chiar cactusul.
Fauna e mult mai diversă (și, se pare, ascunsă) decât ceea ce am reușit noi să întâlnim în cele 7 zile de explorări haotice: șopârlițe, corbi, mufloni sau bizoni americani. Dinozaurilor le-am mai citit doar urmele săpate în piatră. Și asta nu e glumă, se pare că pe-aici au viețuit cândva și aceste preistorice reptile misterioase.
Și pentru că uneori dăm și noi în mintea copiilor iar ei nu au simțul pericolului ne-am angajat într-o cursă de 2 ore cu UTV -uri (un fel de ATV-uri cu 4 locuri) pe carusele și tobogane în stâncă, teren accidentat și drumuri uitate de mină). Un traseu pentru începători – așa ne-a fost prezentat, dar în realitate vă garantez că după acest drum toată familia a devenit mai religioasă.
Fotografiile și filmele pe care le-am făcut, nu sunt fidele emoțiilor pe care le-am trăit – unde eram uluiți aveam altă preocupări – să supraviețuim uimirii și uneori fricii. După ce ne reveneam ne aduceam aminte și de aparatul de fotografiat.
Plimbarea pe caii de la Ferma Sorrel, (unde l-am întâlnit și pe Daniel de la Constanța, un băiat foarte prietenos, iubitor de muzică și natură, înfiat de o familie de americani în urmă cu 27 de ani de la Orfelinatul Negru Vodă – of, ce destin – merită să-l cunoașteți)…reîntâlnirea cu o pasiune mai veche a venit ca o împlinire perfectă a vacanței noastre.
V-aș scrie, v-aș spune mai multe, dar timpul nostru se scurge pe repede înainte, ne-am întors la viața de zi cu zi, munca pe moșie, copii la școală, activități extracurriculare, gătit, spălat, ieșit la joacă, n-avem timp de povesti. Cine știe, poate altă dată…
Până atunci aveți aici un braț de pietre de pe Platoul Colorado. Inițial Victoria a vrut să le aducă la vară bunicului. Am convins-o să vi le trimitem dumneavoastră on-line.
