Într-o după-amiază de aprilie, imediat după prânz, soțul meu mă anunță că intenționa să mă părăsească.

 Așa începe romanul Elenei Ferrante, fără suspans, fără să ne îngăduie să anticipăm, captându-ne atenția încă de la prima frază, într-o manieră directă, fără ornamente stilistice.  De la început cititorul știe, sau crede că știe la ce să se aștepte. Este un roman despre iubire, despre dependența femeii față de bărbatul cu care a trăit 15 ani, despre greutățile pe care le întâmpină o femeie părăsită, fără loc de muncă, fără pregătire, cu pasiuni și idealuri reprimate, o mamă care va trebui să se descurce singură cu cei doi copii, despre o femeie care trebuie să-și recâștige încrederea în propria sexualitate etc. Cam asta s-ar putea spune despre Zilele regăsirii mele dacă ne-am mulțumi cu o simplă radiografie a romanului.

 Însă, la Elena Ferrante lucrurile stau diferit. Romanul nu vorbește despre iubire per se, și nici despre cât e de greu să fii o femeie singură, ci despre obsesia de a fi în control, de a înțelege motivele despărțirii în vederea recalibrării sau a regăsirii, așa cum este sugerat în titlu. Olga scormonește obsesiv în amintirile vieții familiale după o fisură în relația lor care până la acel moment nu a dat nici cel mai mic semn de declin. Abia pe la jumătatea textului lucrurile încep să se schimbe, întâmplări concrete iau locul meditațiilor extreme, gândurilor, senzațiilor și evenimentelor descompuse și re-prezentate în vederea certitudinii ultime.

 Transformarea Olgăi nu are loc treptat ci dimpotrivă, lucrurile se schimbă radical, timpul năvălește peste făptura-mamă, iar singura certitudine devine prăbușirea. Soția-rănită trece rapid de la eleganță la un limbaj obscen, de la reținere la exhibiționism, de la rațiune la arbitrar. Urmează un șir de gânduri și evenimente maniacale, femeia-ființă-fragilă răspunde suferinței prin intermediul grotescului, promiscuității și degradării, dezvăluind sau mai bine spus dezvelind un chip palid, stors de iluzii frânte și dezamăgiri, un trup care se zbate între un trecut fals și un viitor incert.

 Ne aflăm în apartamentul Olgăi pe care naratorul ni-l descrie în detaliu, invitându-ne să luăm parte la noua sa viață, devenind astfel martori neputincioși la propria-i suferință. Spațiul  devine claustrofobic, aerul, bolnăvicios. Odată cu disperarea crescândă a femeii umilite, devenim observatori ai unui spectacol unde sunetele încep să se estompeze făcând loc nebuniei, desfrâului orgiastic, alternând între fantastic-ireal și concret. Dezintegrarea habitatului familial se produce concomintent cu dezintegrarea Olgăi. Activitățile domestice devin poveri, la fel și grija pentru proprii copii, producându-se o răstunare a rolurilor: Ilaria preia sarcinile mamei sale, fiind nevoită să o înțepe cu o foarfecă de fiecare dată când Olga părăsește realitatea, intrând în nenumărate transe. Aerul din casă devine din ce în ce mai irespirabil, împrăștiind mirosuri fetide: camera copiiilor unde Gianni zace bolnav după ce a vomitat în patul Ilariei, biroul care duhnește din pricina secrețiilor câinelui otrăvit. Prezentul se dizolvă în trecut, iar copiii sunt văzuți adesea ca piedici în calea regăsirii ei.

 „Alăptarea, ce scârbos. O funcție animalică. Și în fine, mirosurile slabe și dulcegi ale mâncărurilor pentru bebeluși. Căci oricât m-aș fi spălat, mirosul acela neplăcut de mamă nu dispărea. Uneori Mario se lipea de mine, mă lua în brațe, mă poseda, în timp ce eram îngrozitor de somnoroasă; era și el la fel de obosit din cauza slujbei lui, sărăcit de emoții. Și cu toate astea, Mario se îndârjea să-mi posede trupul aproape absent care răspândea mirosuri de lapte, de biscuiți, de grij, cu o disperare care-i aparținea la propriu care, fără ca el să-și dea seama de asta, atingea în treacăt propria mea disperare. Eram trupul unui incest, gândeam eu în sinea mea scârbită de mirosul vomei lui Gianni, eram o mamă care trebuia violată, și nu o amantă.”

 Depășită de evenimente și de propria neputință Olga constată, într-un moment de sfârșeală fizică și mentală, că suferința și zbuciumul ei nu relevă nimic altceva decât un abis. La finalul romanului cititorul remarcă odată cu Olga că regăsirea (traducere neinspirată a originalului I giorni dell’abbandono) este în realitate reprezentată de conștientizarea și acceptarea absurdului.

de Alexandra Coroi