„Desenez în cap linii lungi. Nu-ncep undeva. Nu se termină undeva. Îşi caută loc. Linii lungi. Uneori se frâng. Atunci o iau de la capăt. Și iar, și iar de la capăt.”

E o frântură din spectacolul „Wanda” care tocmai a avut premiera la Teatrul pentru Copii și Tineret Gong, din Sibiu. De departe unul dintre cele mai complete și complexe spectacole, din repertoriul teatrului, dedicat atât copiilor, cît și tinerilor, părinților și bunicilor. E un spectacol care te pune pe gânduri, te face să te întrebi care e atitudinea ta față de cei din jur, dacă relația cu copilul tău este una sănătoasă, dacă empatizezi cu cei din jur… și, mai ales, ce e de făcut de acum încolo.

„Povestea noastră se întâmpla în jurul anului 1938, într-una din primele școli mixte, undeva la periferia orașului Chicago”. Wanda, o fetiță de origine poloneză încearcă să se adapteze în clasa sa, însă colegii au prejudecăți legate de străini:

„PEGGY: Mama zice că străinii sunt mai proști decât noi! 
THOMAS: Fură toate muncile… și tata de-asta a plecat că nu mai are unde să lucreze.
VICKY: Mama zice că trebuie să ne ferim de ei…
ALMA: Odată tata i-a bătut pe unii în port… Niște cubanezi…
NICK: Da. Umblă cu niște cuțite la ei. De-asta negrii n-are voie pe strada principală…
PROFESORUL: Copii, vă rog… Și bunicii sau bunicii bunicilor noștri au fost cândva străini.”

Însă, pe lângă diferențe, spectacolul pune în discuție mai multe teme de care se lovește fiecare copil și de care s-au lovit poate și părinții lui:  relația din familie, așteptările celor din jur, nevoia de a spune ce simți, neputință, marginalizare.

Dramaturgul Mihaela Michailov povestește cum a lucrat cu regizorul Radu Apostol pe marginea romanului și cum au gândit structura scenariului:

„Am pornit de la romanul O sută de rochii pe care l-am citit, apoi am vorbit cu Radu despre el. Inițial am făcut un draft de dramatizare, după care a urmat munca împreună cu Radu la dramatizare și adaptare.

Mie mi s-a părut un roman, în primul rînd, foarte adaptat tematicilor și realităților cu care se confruntă copiii și adolescenții de azi. Mi se pare un roman vizionar, e scris în 1944 de Eleonor Estes și e povestea autoarei. De fapt, ea a fost Meddie din spectacol, fetița care nu intervine. Hai să zicem tipul acela de agresor care participă și ar vrea de fapt să nu participe și care trăiește drama copilului care conștientizează cât de gravă e acțiunea celorlalți, dar care, în același timp, de frică, încearcă să se protejeze. Și cumva, unii dintre copii spun că nu intervin de frică să nu fie ei următoarea victimă.

În dramatizarea și adaptarea pe care am făcut-o cu Radu urmărim desigur scheletul narativ din carte, la care am adăugat și alte subteme: relația cu părinții, cam tot ce întâmplă în familie, lucruri care nu sunt în roman dar ne-am dat seama că ar fi nevoie și de un fundal al fiecărui personaj; și că ai avea nevoie să înțelegi puțin mai bine ce se întâmplă cu fiecare. Și atunci, am încercat să lucrăm și pe direcția aceasta narativă în care am adăugat monoloagele celorlalte personaje, i-am mai adăugat Wandei un monolog. Am încercat să lucrăm puțin și la ce se întâmplă în jurul Wandei, să nu rămână până la urmă o poveste exclusiv despre victimă, ci să devină o poveste despre „ce ai fi putut să faci dacă…”

Wanda locuiește departe de școală, pe un deal și se luptă în fiecare zi cu sărăcia și răutățile din jur. De la rochia ei albastră, care i-a rămas ca amintire de la mama ei („..când mor, oamenii se fac gânduri”), a pornit și umilința colegilor ei din clasă. Ea le-a spus  că nu e singura rochie pe care o are, ci în dulap, frumos aranjate pe umerașe are 100 de rochii. De fapt, ea le avea pe toate, în imaginația și în desenele ei.

Doar Maddie își dă seama cât de mult suferă Wanda și își dorește să oprească cumva comportamentul colegilor ei, însă îi e frică să nu fie ea următoarea victimă din clasă.

Wanda-maggie

„Wanda e o fată ca noi. Nu mai râdeți de ea! Nu vă mai bateți joc de ea. Lăsați-o-n pace! Nu vă mai luați de numele ei. 
De ce un nume trebuie să facă alt nume să se simtă cel mai trist nume din lume?”

 „Wanda” este un spectacol despre sărăcie, xenofobie și discriminare, hărțuire, sărăcie, un spectacol care nu judecă ci explorează sentimente.

Eleonora Coșuleț, în rolul lui Peggy, se evidențiază prin felul în care reușește să creeze un caracter puternic în spectacol, care dă ritmul, care te face să tresari, să empatizezi cu ea, să-ți dorești să își arate și partea bună până la finalul spectacolului ( „..vreau să fiu doar om”..). Iar actrița Alexandra Ioana Șerban, în rolul Wandei, îți dă senzația că ea chiar e fetița din cartea scrisă de Eleonor Estes. Așa de bine a reușit să intre în rol.

Dincolo de distribuția reușită a actorilor, spectacolul e completat atât de bine de ilustrații, muzică, grafică și design, lumini, sunet, coregrafie, costume. Regizorul Radu Apostol spune că au lucrat aproape două luni și fiecare om din echipă s-a implicat foarte mult.

„A fost foarte importantă întâlnirea cu trupa Teatrului Gong și cu oamenii de aici. Cu feedback-ul pe care l-au avut ei, ce au simțit când au citit romanul propriu-zis și cum au fost destul de surprinși că erau multe lucruri adăugate față de roman. Ne bucură tare că la un an de zile de când a apărut cartea în limba română, iată că la Gong, în Sibiu, e o premieră cu dramatizarea acestui roman. Fiecare a contribuit la dezvoltarea spectacolului, la conturarea personajelor, cu povești din experiențele lor, pentru că tema hărțuirii nu e de acum, e dintotdeauna. O provocare pentru actori a fost cum să își pună hainele elevului și să încerce să îi prezinte o realitate pe care el o cunoaște. Eu zic ca au reușit extraordinar să activeze aceste situații de viață, să aibă și emoție, să aibă și umor, și poezie. Am încercat să stăm cât mai departe de tezism și de sfaturi de-ale noastre, ale adulților și a fost foarte interesant când am avut primele vizionări cu copii de clasa a cincea și a șasea și de liceu – a noua și a zecea. Observațiile lor au fost extraordinare. Ei între ei singuri și-au găsit locul în povești. Sunt situații în care s-au identificat cu câte un personaj și au avut curajul să admită acest lucru chiar dacă ceilalți colegi râdeau de acea persoană. S-a întîmplat ca ei să fie extrem de vii, cât mai direcți și asta ne-a ajutat foarte tare și pe noi, și pe actori. Am constatat că se identifică cu povestea, cu foarte multe situații pe care noi am încercat să le activăm aici. ”

După ce o să vedeți spectacolul, cu siguranță veți pleca din sală cu o frântură dintr-o replică, ce se va potrivi cu starea de după.

„…visele sunt linii lungi care nu se mai întorc niciodată.”

„N-o să mai râd de nimeni. Niciodată!” „N-o să mai fac pe nimeni trist. Niciodată!”

Echipa:

DRAMATIZARE ȘI ADAPTARE de Mihaela Michailov și Radu Apostol, după „O sută de rochii” de Eleanor Estes, traducerea de Lavinia Braniște

REGIA: Radu Apostol; SCENOGRAFIA: arh. Gabi Albu; COREGRAFIA: Silvia Călin; MUZICA: Sebastian Androne; ILUSTRAŢII: Alexandra Stoica; GRAFICA & VIDEO MAPPING: Daniel Gheorghiu; DOCUMENTARE: Corina Găgeanu; în DISTRIBUȚIE: Anton Balint, Lucia Barbu, Leo-Nora Băcanu, Paul Bondane, Barbara Crișan, Sebastian Gîlca, Raluca Pavel, Adrian Prohaska, Alexandra Ioana Șerban;

spectacol recomandat celor cu vârsta peste 10 ani

durata: 1h 30 min (fără pauză)

preț bilet: 9 lei (tarif unic)

 credit foto: Dragoș Dumitru