Am revenit la Viena. Nu mai fusesem de când eram mică şi eram curioasă să văd cum o voi percepe după mai bine de douăzeci de ani. Între timp am studiat arhitectură şi am devenit mai conştientă de diversitatea formelor culturale. Cu un ghid în buzunar, mai mult ca să nu mă pierd, am început să explorez urbanul vienez şi să descopăr tot ceea ce înseamnă o capitală imperială.
Viena mă loveşte din primul moment prin maiestuozitatea sa şi monumentalitatea arhitecturală. Primul contact îl am cu oraşul în timpul călătoriei cu taxiul; apoi cu metroul. Toate-s foarte scumpe, dar la unison cu titulatura de capitală, şi fostă imperială, pe deasupra.
A merge cu tramvaiul pe Ringul Vienez la un preţ exorbitant este o experienţă într-un cadru elegant şi respectuos, care dusă la extrem ajunge la caleaşca regală integrată în modernitate prin dimensiunea sa turistică.
De pe patru roţi imaginile se succed rapid, dar contextul nu se schimbă mult. Una câte una văd clădiri impunătoare, grandioase şi exigent aliniate la standarde aparent demult apuse. În secolul XXI, chiar şi faţadele unei simple străzi secundare încă transmit aceste norme.
Imaginea urbană nu este diferită când iau la pas străzile mărginite de fronturi continue de construcţii regulamentare. Aici un art-nouveau la o faţadă, dincolo un pic de clasicism, toate îmbinate pe fundalul puternic marcat de barocul habsburgic.
La Viena barocul chiar a ajuns la apogeu. Clădirile emblematice îmi imprimă un sentiment de solemnitate, rigurozitate şi intransigenţă, uneori apăsatoare. Stilul reprezentativ al familiei regale răzbeşte şi după moartea monarhiei, astfel încât ritmul, cadenţa şi bogăţia decoraţiei se păstrează pe faţadele aliniate cu exactitate la stradă.
Nu numai că barocul este omniprezent – de la clădiri, la spaţii verzi, dar oamenii înșiși sunt în concordanţă cu acest mediu. Mă lupt în sinea mea să accept distanţa, sobrietatea şi uneori rigiditatea localnicilor.
În Viena Imperială mă cufund, vrând ne-vrând într-un trecut plin de însemnătate. Un trecut somptuos şi rafinat, a cărui coerenţă stilistică mă încântă şi mă energizează. Grija detaliului decorativ merge într-atât, încât, la un moment dat, după exaltarea descoperirii unei asemenea minuţiozităţi, mesajul din trecut devine auster şi pur academic. Când îi percep şi această dimensiune, obosesc şi îmi doresc să evadez.
În Viena modernă, deconstructivismul sparge intenţionat tiparele volumelor de clădiri vechi şi aduce un nou mod de a respira în tumultul urban. Chiar şi ei, arhitecţii vienezi, au simţit la un moment dat nevoia să fugă.
Forme ascuţite şi suprafeţe vitrate ţâşnesc pline de libertate şi simt eliberarea din strâmtoarea unui dogmatism care aparent nu mai există, dar care prin moştenirea lăsată duce mai departe mesajul epocilor trecute.
La un moment dat, doresc să iau contact cu prezentul şi mă duc la Şcoala de Călărie Spaniolă. Să mă destind. Îmi plac caii şi mă bucur ca un copil să îi văd cum patrulează în pas de dans pe diagonala sălii. O domnişoară cu nişte pliante şi un zâmbet îngheţat îmi spune diplomat în engleză: „Nu aveţi voie să faceţi fotografii cu lipiţanii noştri”.
