Un adolescent își dorește să devină preot și urmează cursurile unui seminar teologic ortodox. Dacă la început încearcă să se adapteze mediului, pe parcurs îşi dă seama că sistemul este complet corupt şi abuziv. Află de la colegii mai mari că minciuna, furtul, manipularea şi trădarea sunt aptitudini pe care trebuie să şi le însuşească ca să reziste în seminar.

Este pe scurt, subiectul lungmetrajului de debut al regizorului Daniel Sandu, „Un pas în urma serafimilor”. Filmul a avut premiera în 22 septembrie și rulează în această perioadă în 35 de orașe din țară. Duminică, 24 septembrie, la Sibiu, a avut loc o proiecție de gală în prezența echipei, moment prielnic să povestim cu regizorul. În discuțiile cu publicul, Daniel Sandu a precizat  că nu a dorit să facă un film cu care să atace biserica și nici nu crede că acest lungmetraj are legătura cu scăderea încrederii în instituții sau a credinței oamenilor. Filmul este bazat pe fapte reale, inspirat chiar din experiența regizorului în anii când a fost elev la Seminarul telologic din Roman.

Care a fost sentimentul tău după ce ai terminat filmul?

Daniel Sandu: Au fost mai multe, un mix de sentimente. M-am bucurat că m-am descărcat de povara asta pe care o duc în spate de aproape un deceniu și m-am bucurat că oamenii implicați în tot acest proces, pe o durată de timp foarte lungă, au văzut ce am construit și au fost mândri, am văzut bucurie în ochii lor și atunci m-am liniștit. Acestea sunt momentele de care ne bucurăm și pe care ni le imaginam când întâmpinam toate obstacolele și spuneam „lasă, o să fie și seara premierei. Tot ce înghițim acum o să se răstoarne cumva atunci”. Sentimentul e unul de descărcare.

Ai avut emoții pentru reacțiile spectatorilor, mai ales că subiectul e foarte puțin abordat?

Daniel Sandu: Am avut emoții la premiera de la București. Culmea, pe măsură ce mă apropiam de sală aveam emoții. Ele veneau cumva din faptul că a fost o premieră cu echipa, cu prietenii și rudele și cei mai mulți dintre ei nu văzuseră filmul și îmi era teamă că nu voi putea ridica filmul la așteptările lor. Am avut emoții până la final când au început să aplaude și am văzut oamenii plângând. Mi-am dat seama că nu am de ce să fiu emoționat. Și am mai avut emoții de bucurie pentru că eram cu tinerii aceștia cu care am trecut printr-o grămadă de probleme. Deodată, lumea putea să vadă munca noastră și să îi aprecieze pe ei în primul rând. Au fost emoții de teamă, care s-au risipit la aplauze și emoții de bucurie, care au început după aplauze.

Dar gândul că subiectul filmului  poate isca anumite discuții?

Daniel Sandu: Nu, această emoție nu am simțit-o absolut deloc pentru simplul motiv că oricine ar spune ceva, nu mă poate contrazice pentru că eu am trăit această poveste. Sunt mulți care își exprimă dezacordul, sunt fețe bisericești cu influență în mediul online, dar care nu reprezintă un punct de vedere oficial al instituției, ci punctul lor de vedere, care au început să critice filmul încă de acum două, trei săptămâni, deși nu îl văzuseră. Nu am emoții, nu mă interesează criticile oamenilor care nu văd filmul. Mă interesează doar criticile celor care îl văd. Nu am emoții pentru reacțiile instituției respective. Mi se pare că instituția trebuie să își rezolve probleme și are o obligație și mai mare să fie mai atentă cu oamenii din jur și mai puțin atentă cu ce se ocupă instituția acum. Ei se ocupă de modificarea constituției într-un stat laic, dar când vine vorba de niște tineri care mor carbonizați într-un club, nu se obosesc pentru că, vezi Doamne, acei tineri trebuiau să fie la biserică, nu la club. Genul acesta de ipocrizie nu îl suport.

Cum ați terminat filmul, ați stabilit și data premierei sau ați așteptat un moment prielnic?

Daniel Sandu: Nu. Noi am stabilit premiera pe la începutul anului acestuia pentru că trebuie să rezervi locuri în cinematografe. Filmul nici nu era terminat ca post producție, dar noi trebuia să știm când îl lansăm ca să putem face rezervările. În aprilie am decis că o să îl lansăm în 22 septembrie, iar în luna mai am dat un comunicat de presă. După ce am dat comunicatul de presă oficial cu data lansării, a izbucnit scandalul Huși și scandalul Pomohaci. E adevărat, că au venit să spună că noi am premeditat acest lucru. Unii oameni au inclusiv inconștiența să spună că am făcut filmul astă vară și l-am terminat repede ca să venim în întâmpinarea scandalurilor. Dacă ar fi să mergem pe aceeași traiectorie, dar în sens invers, eu aș putea spune că ei au premeditat premiera filmului cu scandalurile cu care se confruntă acum.

Ce putere crezi că are filmul să schimbe ceva din realitatea de azi?

Daniel Sandu: Foarte mică, aproape spre deloc.

serafimi_film

E un film personal sau l-ai perceput de prima dată ca pe o oglindire a realității?

Daniel Sandu: Mi se pare că este mai degrabă o reflecție a realității. Mi se pare că lucrurile se mai schimbă pe ici, pe colo, dar foarte lent. Mi se pare că există probleme în societatea noastră. Da. Într-o țară în care în topul încrederii populației este Biserica Ortodoxă Română, mi se pare că asta spune foarte multe despre societatea respectivă și foarte multe despre responsabilitatea pe care o are instituția care este pe locul unu în acest top al încrederii populației. Oricum, și dacă ne uităm la scandalurile acestea din sânul Bisericii, chiar dacă vin cu dovezi unii oameni, există alții care cred că sunt trucate, că sunt pregătite de cineva, că sunt false. Apropo de acest lucru și o conexiune cu filmul, o conexiune indirectă. În filmul meu, cumva, unele personaje construiesc un sistem cu abilități securiste. Ei adună declarații pe care le folosesc când au nevoie. Dacă facem o paralelă cu scandalul de la Huși, eu am înțeles că ei aveau acele înregistrări de 10 ani. Cineva a avut acele casete 10 ani și ele au ieșit la suprafață abia astă vară. Asta înseamnă că cineva le-a avut și le-a folosit ca o formă de șantaj. Asta spune foarte multe și despre societatea în care trăim și despre instituția respectivă.

E primul film care a abordat această temă în cinematografia românească?

Daniel Sandu: Da. Și inclusiv despre corupția din biserică.

 În timpul documentării, ai lucrat și cu preoți ?

Daniel Sandu: Pe alocuri, erau unele elemente de specialitate pe care eu nu le mai stăpâneam pentru că de două decenii nu am mai avut un contact foarte strâns cu acest univers, deși nu m-am rupt total. Și atunci, da, m-am consultat cu unii preoți atunci când trebuia să mă decid la anumite elemente din scenariu, decor, anumite rugăciuni și cântări. Unde nu stăpâneam, mă documentam la persoane specializate care activează în rândul bisericii.

Ce urmează după Sibiu?

Daniel Sandu: Acum suntem în etapa care se numește domestic release. Adică lansare națională. Urmează să aibă loc și lansare internațională, dar așteptăm festivalul unde va fi selecționat filmul și  facem o premieră internațională.  Mai târziu, va fi distribuit în țări străine. Deocamdată, am avut premiera în România și acest film se propagă în foarte multe cinematografe românești, în 35 de orașe, în 50 de săli. Publicul are șansa, o perioadă destul de scurtă, o săptămână, două săptămâni, să vadă acest film. Un film românesc, nu are durată lungă în cinematografele din România. Și atunci, cei care vor să îl vadă, au posibilitatea acum. Nu va fi lansat în curând pe DVD, în niciun caz nu înainte să fi parcurs traseul său internațional.

———-

„Un pas în urma serafimilor” îi are în rolurile principale pe Ştefan Iancu şi Vlad Ivanov, distribuţia fiind completată de Ali Amir, Alfred Wegeman, Ştefan Mihai, Niko Becker, Ilie Dumitrescu Jr., Cristian Bota, Marian Popescu şi Radu Botar.

Scenariul şi regia poartă semnătura lui Daniel Sandu, imaginea îi aparţine lui George Dăscălescu, montajul a fost realizat de Mircea Olteanu, costumele de Cireşica Cuciuc, scenografia este semnată de Adrian Cristea, iar Marius Leftărache s-a ocupat de sound-design. Producători sunt Ada Solomon şi Ioana Drăghici.

foto: Vlad Dumitru

autor: Oana Ciucă Lázár, editor: Adela Cândea