Încă din perioada studenţiei, prin anii 1980, teatrul a devenit una dintre pasiunile mele. Am plecat din București în 1988 și m-am stabilit în Austria, la Viena, astfel încât, în ultimii 29 de ani am avut ocazia să urmăresc pe viu cu precădere evoluţia schimburilor culturale între scena românească și cea din spaţiul german. Dacă odată cu căderea comunismului au căzut și barierele geografice – deplasarea peste hotare fiind incomparabil mai accesibilă decât înainte de 1989 –, nu același lucru se poate spune despre diferenţele culturale.

Eforturile nu au lipsit, însă. Unul dintre cele mai semnificative evenimente elogiate de presa vieneză în ultima decadă a secolului al XX-lea a fost cooperarea internaţională de mare anvergură Danaidele în regia lui Silviu Purcărete, o colaborare între Wiener Festwochen, Holland Festival, Festival d’Avignon, Grande Halle de la Villette, Fundaţia pentru Teatru şi Film TOFAN, Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea şi Teatrul Naţional din Craiova. Prezenţa renumitului regizor în 1996 la Festivalul Wiener Festwochen nu a trecut neobservată. Au urmat astfel două montări în capitala Austriei: Bacantele la Burgtheater (1999) și Roberto Devreux la Opera de Stat din Viena (2000), ambele având parte de recenzii nefavorabile, din păcate. „În pofida scenelor grandioase, celor neinițiați le va fi greu să urmărească acțiunea”, scria la vremea res­pectivă Hilde Haider-Pregler în cronica ei la Bacantele. În ce priveşte montarea operei lui Donizetti, Christian Köllerer constata faptul că „punerea în scenă nu s-a ridicat la nivelul operei. Regizorul nu a pus niciun accent, însă, la urma urmei, nici nu a deranjat reprezentația”.

Teatrul românesc este din nou prezent în Austria abia în 2007 – anul aderării României la Uniunea Europeană. Este în același timp anul în care Sibiul e, împreună cu Luxemburg, Capitală Europeană a Culturii. Şi, nu în ultimul rând, anul în care România, reprezentată de Gianina Cărbunariu, este ţara invitată să deschidă seria „Cei mai buni din Est” de la Volkstheater. Spectacolele Stop the Tempo! și mady-baby.edu transmiteau, cu zece ani în urmă, o emoţie profundă, producând o impresie puternică și durabilă asupra specialiștilor de teatru din capitala Austriei, și nu numai. Dintr-un spaţiu cultural închis, România teatrală începe să devină din ce în ce mai vizibilă.

Scena românească,un punct de reper pe harta teatrală de expresie germană

O dovadă în acest sens sunt și montările regizorului austriac Marius Schiener după texte românești traduse în limba germană: O noapte furtunoasă (în 2007 la Festivalul de Comedie „komödienherbst niederösterreich” – spectacol invitat ulterior la Sibiu) și Bucharest Calling de Peca Ştefan (în 2009 la Dschungel Wien). Stagiunea 2008-2009 este cea a descoperirii lui Peca Ştefan: Ziua futută a lui Nils este prezentată în lectură scenică la Schauspielhaus Graz, iar The Sunshine Play, în cadrul sproiectului Wiener Wortstätten (cea din urmă va fi montată un an mai târziu la teatrul vienez TAG). Iată că, odată cu schimbarea dimensiunilor geografice, scena românească devine un punct de reper pe harta teatrală de expresie germană.

După textul Asparagus scris în 2010 la comanda Volks­theater, Gianina Cărbunariu, deja consacrată în spaţiul germanic, revine la Viena în 2016 la Festivalul Wiener Festwochen cu Oameni obișnuiţi, o producţie a Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Cu toate că beneficiază de o traducere ireproșabilă în germană și o supratitrare perfect sincronizată, spectacolul are parte de cronici preponderent nefavorabile, nereușind să atingă coarda emoţională a publicului vienez, obișnuit fie cu performance-uri cu o componentă muzical-coregrafică bogată, fie cu spectacole în care predomină textul, dar vorbit în limba germană. Critica austriacă semnalează absenţa unui concept dramaturgic, „înșiruirea episoadelor individuale” neatingându-și scopul dorit.

O explicaţie ar putea fi bariera lingvistică. „Mă doare ceafa de la cantitatea de text citită”, îmi spune fosta dramaturgă a Volkstheater după reprezentaţie. De altfel, urma să descopăr că publicul austriac este foarte atent la supratitrare, observând chiar neconcordanţe între un spectacol jucat în limba engleză și traducerea în germană proiectată în partea superioară a scenei. Un astfel de exemplu a fost semnalat în cadrul discuţiei cu publicul ce a avut loc după reprezentaţia performance-ului Domestic Products, în regia Ioanei Păun, prezentat în 2016 la Schauspielhaus Viena. Atenţia acordată supratitrării este însă departe de a fi o caracteristică a spaţiului german. Dimpotrivă, acest fenomen este întâlnit și în Italia. Astfel, într-un spectacol în care mesajul textual prevalează cu mult componenta actoricească – accentuat fiind și de un decor preponderent minimalist-, o estetică atrăgătoare este de importanţă majoră pentru a-l face accesibil unui public internaţional.

Bariere regionale

Cu toate acestea, chiar dacă din punct de vedere vizual și auditiv un spectacol are priză la public – un exemplu pozitiv în acest sens este Spectatorul condamnat la moarte, în regia lui Răzvan Mureșan (o producţie a Teatrului Naţional Cluj-Napoca, prezentată în 2016 la Schauspielhaus Graz) –, rămân de depășit piedicile tematice. Teme de interes major pentru creatorii de teatru români pot fi deja perimate în Vestul Europei (este de exemplu cazul homosexualităţii) sau prea puţin semnificative (ar fi chiar cazul avertizorilor de integritate). Există astfel pericolul ca producţiile unei generaţii de artiști preocupaţi să denunţe neajunsurile și problemele actuale, îndeosebi pe cele ale societăţii românești, să nu se îmbine în mod armonios cu o universalitate temporală și spaţială (o excepţie este piesa Pulverizaţi a Alexandrei Badea, un text dens, cu un ritm percutant, care abordează o temă de interes universal și care se bucură de un mare succes atât în spaţiul german cât și în cel Italian). Mai mult, dacă este vorba de un subiect de interes local, spectacolul se va lovi de bariera regională, permiţând numai unui număr redus de spectatori să se regăsească în personajele de pe scenă.

Este și una dintre problemele majore cu care mă confrunt de ceva vreme, și anume că majoritatea textelor create în ultimii ani recompun portretul societăţii românești actuale, nereușind însă să depășească graniţa locală. Ceea ce este regretabil. Se caută încontinuu texte noi. Revin anual întrebările dramaturgilor de la teatre din Austria: „Am vrea să montăm o piesă contemporană românească în premieră. Pe cine ne poţi propune? Ce mai scriu Gianina Cărbunariu și Peca Ştefan?” Căci interesul pentru teatrul românesc există în spaţiul german.

De-a lungul celor trei decenii de explorare a relaţiei dintre scena românească și cea germanică am putut constata cu bucurie o curiozitate crescândă a artiștilor și spectatorilor din Vestul Europei pentru teatrul românesc. În aceeași măsură, atenţia acordată calităţii traducerii și relevanţei subiectelor abordate este remarcabilă. Cu atât mai îmbucurător este faptul că generaţia actuală de creatori de teatru poate să profite la maxim de posibilităţile de liberă circulaţie, o condiţie sine-qua-non pentru diminuarea diferenţelor culturale.

autor: Irina Wolf

foto: arhiva TNRS, Spectacolul „Oameni obișnuiți”

——-

Irina Wolf este critic de teatru. S-a stabilit la Viena în 1988 și a început să scrie recenzii teatrale în reviste austriece, germane, românești și italiene ca jurnalist independent, despre scena teatrală românească după căderea Cortinei de Fier. A organizat proiecte culturale transfrontaliere între Austria, Germania, Italia, România și Republica Moldova.

*articol apărut în ediția tipărită Capital Cultural nr. 9