Noi nu știam încă, dar era ultimul Mihail și Gavriil pe care îl prindeam împreună. De dimineață, eu și Gabi am tras birourile la perete și am făcut un fel de masă lungă, în dreptul ferestrei. Așa era în fiecare an. Șase oameni în birou, și toți ne sărbătoream în aceeași zi!

Pe urmă au venit fetele: Miha, cu zacuscă, fasole bătută și icre. Loredana (și Mihaela, în buletin), cu plăcinta ei cu brânză sărată, numai cât povestesc și-mi lasă gura apă. Găbina era cu prăjiturile, patru sau cinci feluri, ca de fiecare dată, plus tort – dar pe ăsta îl comandam și plăteam cu toții.

Fiind singurii băieți, eu și Gabi ne ocupam de băutură. Încă din ajun, începeam să cărăm sacoșe din alea mari, de rafie, cu bere, vin, ceva dulce pentru fete, o sticlă mică de țuică pentru noi. Și sucuri, și apă. Scaunele le puneam într-un fel de cerc, spațiul era cam mic, iar dosarele? Unde să mai încapă? Orice fișet deschideai, îți exploda în față de plin.

Dosarele le puneam teancuri-teancuri, în acvariu.

– Mi-e să nu se spargă, spunea Loredana, iar eu:

– Nu vezi ce sticlă groasă are?

– Și dacă se sparge, ce? zicea și Michi.

Acvariul aparținea proprietarului clădirii și era acolo dintotdeauna. De două ori pe an, când se spălau toate geamurile, tanti Ionica îl dădea și pe el cu Ajax și îl freca pe toate părțile. În rest, se umplea de praf și ne făcea vânătăi, cu cornierele lui comuniste. Numai de Mihail și Gavriil îl foloseam la ceva.

În anul ăla, nu știu cum mi-a venit ideea, uitându-mă la el, și am zis:

– Ce-ar fi să punem noi pești în el?

La început, nici n-au vrut să mă asculte. Tataia meu avea acvariu, e ocupație de moșnegi. – Și mâzga aia verde, ce scârbooos! – Dar mirosul? Ce zici de miros? – Nu mai bine ne facem că l-am spart din greșeală și-l dăm naibii la gunoi?

Iar Michi m-a privit drept în ochi când m-a întrebat:

– Și cine-o să aibă grijă de el? Tu?

Fiindcă tot nu mă iertase că am uitat să-i ud ghivecele, când a plecat în concediu, ce mare lucru te-am rugat, spune-mi! și acum insinua că la fel o să fie cu peștii.

Am avut noroc cu Găbina, ea era mai miloasă.

– Haide, mă, ideea e chiar mișto! Îl curățăm bine, îl umplem cu apă, mergem la un pet shop… și ne alegem ce vrem, să aibă fiecare peștele lui!

De data asta, au fost de acord.

Am luat Ajaxul de la tanti Ionica și am trecut la treabă, chiar în ziua aia. Am lustruit geamurile bine-bine, din păcate erau cam zgâriate, dar mi-am făcut socoteala că, dacă îl umplem cu apă, nu se mai vede. Cu chitul era jale, lipseau bucăți mari. Am dat o fugă la magazin și am găsit silicon special, transparent.

La partea metalică nu prea mă pricepeam, nici Gabi, dar am văzut că era cornier gros și la încheieturi, și la partea de suport, așa că i-am dat o vopsea care merge direct pe rugină și gata.

Pe urmă a venit weekendul, dar luni eram pregătiți de acțiune.

Tipul de la pet shop, când ne-a văzut șase deodată, s-a panicat. Tot mârâia la noi că să nu mai batem în geamuri. Tot ne întreba ce dorim.

– Pești, ce să dorim? i-am spus, deși fetele tocmai se strânseseră grămadă la papagali. Veniți, mă, aici! Am vrea să cumpărăm șase pești.

– Sigur. De care?

Ei, și aici a început nebunia, că nu era cum credeam noi, că nu poți să pui pur și simplu niște pești la un loc și să te aștepți să se înțeleagă, unii chiar se mănâncă între ei, pe urmă ce le priește unora le dăunează altora, cum ar fi temperatura, ca să nu mai vorbim de mâncare. Miha pusese ochii pe un Betta verde-albăstrui, cu reflexe de păun, iar ăsta, a informat-o vânzătorul, chiar nu suportă pe nimeni! Omoară tot, și pe nevastă-sa, după ce s-au împerecheat.

Miha voia Betta. Loredana voia și ea tot Betta, dar roșu.

– Ce nu înțelegeți românește, mă, le-am zis, dacă nu se poate, nu se poate. Hai să vedem altceva. Uite ce de acvarii!

Vânzătorul nu avea timp să stea după noi, se deschidea ușa tot timpul, veneau oameni să cumpere nisip pentru pisici, jucării în formă de os pentru căței, toate prostiile. Ne-am apucat să studiem fiecare peștișor, habar n-aveam cum îi cheamă, pe atunci. Pe ăsta îl țin minte, spunea câte cineva, pe urmă ne mișcam în grup spre acvariul următor. În fine, am făcut o listă și l-am chemat pe vânzător.

– La primul acvariu, ăla mare, galben, unde s-a ascuns? La al doilea, unul tărcat, alb cu negru, dar să fie mai pui, la al treilea îl vrem pe Nemo…

– Hooo, a făcut vânzătorul, hooo, păi ce v-am explicat eu mai devreme?

Și a luat-o de la capăt: că, în primul rând, să uităm de Nemo, că e pește de apă sărată. În al doilea rând, ăla tărcat se cheamă Scalar și îi trebuie nu știu câți litri de acvariu, lui Discus (cel galben), tot așa, iar cel pe care îl alesesem eu era Jack Dempsey și ieșea din discuție, dacă nu cumva aveam două sute de litri, cel puțin. Aveam?

– De unde vrei să știu eu? i-am zis.

– Păi n-ați măsurat?

– Ba da.

Și am scos hârtia: lungime – 100 cm, lățime – 40 cm, înălțime – 50 cm.

– Păi vedeți? N-aveți, s-a bucurat el.

– Ai înnebunit? a sărit Gabi, exact două sute de litri fac, exact două sute!

– … ceea ce e OK, pentru un singur pește. Dar voi vreți mai mulți, dar ați uitat de compatibilități, dar viteza de înot, dar pH-ul apei…

Dacă ar fi avut vreunul dintre noi mașină, ne-am fi dus în altă parte. Așa, a trebuit să negociem cu idiotul de vânzător, care tot încerca să ne bage pe gât niște guppy, niște platy, tot felul de arătări mărunțele, pe care nu le puteam deosebi între ele. În fine, ca pe o mare favoare ne-a lăsat să ne alegem șase carași aurii, din cei voalați, dar să vă văd ce faceți când o să crească.

– Acum plantele, am zis, dar a rezultat că nu poți să pui plante la carași.

Am mai cumpărat: pietriș, încălzitor, filtru, o substanță să scoată clorul din apă, alta să facă nu știu ce la burețel, mâncare, aspirator, minciog; dacă adunăm și carașii (50 de lei bucata), a trebuit să dăm fiecare câte 70. Vânzătorul ne-a mai întrebat dacă avem acvariul ciclat, Loredana a zis că da și am plecat.

Ne-am dus la birou și am avut treabă toată seara.

Carasul meu era cel mai mic dintre toți – unul dintre bălțați. Al Mihei era roșu intens, al Găbinei, alb complet, strălucitor ca sideful. Ceilalți patru, printre care și al meu, cu pete.

Tot îmi era dor de Jack Dempsey. Printr-o minune, n-a murit niciunul, deși nu pregătiserăm apa cum ar fi trebuit. Au fost mai blegi câteva zile și pe urmă s-au înviorat. Noi ne-am mutat birourile, ca să fim toți cu fața la acvariu, pe care l-am pus în dreptul ferestrei. Ori de câte ori ridicam ochii din hârtii, pe ei îi vedeam mai întâi.

Ei, la rândul lor, ne priveau pe noi.

Se plictiseau. Nu aveau plante, decorațiuni, nimic în afară de încălzitor, filtru și pietrișul alb de pe jos. Singurele evenimente ale zilei, pentru ei, erau masa de la ora 9, când veneam la birou, și cea de la 3 sau 4 după-amiaza, când pleca ultimul dintre noi. Înotau urmărindu-ne din ochi, fără grabă.

O vreme, i-am hrănit prea mult și apa se tulbura ca borșul. Târau după ei rahați lungi, subțirei. Am învățat să le dăm câte puțin.

Ei se plictiseau, iar noi, după o vreme, am încetat să mai ridicăm ochii din hârtii, ca să i vedem. Aveam și multă treabă. Am uitat să spun că lucram la o revistă de anunțuri, din aia gratuită.

Miha a propus să le luăm totuși un decor, un coral, ceva – dar nu ne plăcuse nimic, la magazin.

– Și se poate să-și sfâșie voalurile, a zis Loredana. Dacă e cu colțuri.

– Măcar o piatră. Sau o rădăcină din aia mare.

– Tot trist o să arate, a zis Găbina, iar noi am fost de acord.

Atunci ce? Subiectul ne-a preocupat zile în șir. Ne-am uitat pe net, ne plăceau acvariile cu plante, dar carașii, se știe, le fac praf. Nu voiam statuete cu Buddha și prostii din astea. Castele ruinate nu, corăbii de pirați, nici atât. Scafandri sau sirene, în niciun caz.

În fine, Gabi a venit într-o dimineață cu un desen:

– M-am gândit să le facem o cameră.

Am sărit toți de la birouri, să vedem. Pe coala mare, A3, Gabi desenase acvariul văzut de sus, cu mobile ca într-o sufragerie adevărată. În stânga, făcuse o canapea, cu două fotolii și măsuță de cafea. Mai la mijloc, o masă lungă, cu scaune de jur-împrejur. Un ficus mare, în ghiveci. În fine, în dreapta pusese o comodă joasă, pe care să stea televizorul.

Televizorul ne interesa cel mai mult.

– Mobilele le face Miha din pasta aia polimerică – Fimo – din Fimo, da, dar televizorul? Dacă găsim noi un aparat mic, cu ecran, care să reziste sub apă? Ca un televizor adevărat?

Carașii, pe care îi chema ca pe noi, se strânseseră la geam și ne priveau fix. Un televizor adevărat! La care ei să se uite, când nu suntem noi pe acolo – seara, în weekend – ni se părea o idee atât de tare!

Un televizor pe care eventual să îl controlăm de la distanță, de acasă!

Sau care să aibă și recepție, ca în același timp, să îi putem urmări și noi, pe net! Să ne uităm unii la alții!

– Ce zici, mă, Mihăiță? i-am zis cărășelului meu, tot cel mai mic rămăsese, iar el și-a strâns botișorul, cum făcea el.

Am întreprins o cercetare pe net și am găsit două-trei modele de smartphone rezistente la apă. Dar pe urmă am văzut cât costă, am adunat și abonamentul și am lăsat-o baltă.

– Mai bine le facem o bibliotecă cu cărți, a zis Loredana, dar nu a râs nimeni.

Dacă picase partea cu televizorul, parcă toată ideea cu camera își pierduse farmecul. O canapea, fotolii, ficus din plastic – ce mare lucru? Iar ei o să înoate pe deasupra: așa, și?

Ne-am dus fiecare la locul lui și ne-am băgat iar nasul în hârtii. Am tăcut.

Dar pe urmă, nu mai știu cine, una dintre fete, a zis:

– Și dacă imităm camera asta a noastră? Asta în care suntem acum?

… și, dintr-odată, totul a căpătat sens.

Am țâșnit din nou de pe scaune și am măsurat încăperea, lungimea: 7 metri, lățimea: 3 metri, adică aproape proporțional cu dimensiunile acvariului! Am luat ruleta și, pe spatele colii lui Gabi, am notat tot: cât aveau birourile, fișeturile, unde erau așezate, față de pereți. Unde veneau cele două uși. Am desenat până și acvariul, la fereastră. Și fereastra.

Într-o oră sau două, totul era gata.

Începuse deja luna decembrie, când Miha a început să aducă de acasă câte o piesă, câte două. Le modela din Fimo colorat și le ardea în cuptor. A început cu fișetele – paralelipipede gri, nu mare scofală, dar semănau atât de mult cu ale noastre! Noi le studiam încântați, le treceam de la unul la altul. Pe urmă, birourile. Ușile, scaunele.

Am convenit să nu le băgăm în acvariu până nu termină tot.

Pe măsură ce Miha se apropia de sfârșit, am început să-i cerem tot mai multe detalii. Fă și ghivecele de la geam, îi spuneam, fă o ramă maro care să fie tocul ferestrei și pe ea pune ghivecele. – Și covorul. – Și dosare pe birouri. – Și noi. Fă-ne și pe noi.

– Fă-ne și pe noi!

Miha a adus, într-o singură zi, șase omuleți din plastic. Cinci stăteau pe scaune și scriau. Unul singur – adică ea – era în picioare și privea pe fereastră, cu o cană în mână. Toți aveam haine, pantofi, păr, iar Gabi și Loredana, ochelarii pe nas. Așezați la distanțe corecte pe suprafața unui birou, laolaltă cu toate celelalte piese pe care le făcuse – inclusiv un acvariu mic, translucid, în care se vedeau șase pești – omuleții eram, cu adevărat, noi înșine.

Mi se părea incredibil. Eram acolo, mic cât un deget.

Abia a doua zi ne-am îndurat să băgăm totul în acvariu. A trebuit să îngreunăm piesele, să le lipim monede pe fund, fiindcă aveau tendința să plutească. Din trei în trei secunde, cineva mai vâra mâna în apă, să mai aranjeze ceva: un fișet răsturnat, propria figurină. Iar ne dădeam înapoi, iar priveam.

Peștii se strânseseră toți într-un colț și-și fluturau voalurile repede-repede.

Venea vacanța de Crăciun. Se făcea punte, fiindcă Anul Nou pica marți, plus niște zile pe care ni le opriserăm din concediu: urma să lipsim aproape două săptămâni. Am improvizat o mică petrecere, nu cine știe ce, fiindcă nu ni s-au dat prime. Am băut, ne-am pupat, am ciocnit paharele de acvariu. Mihăiță a venit să mă salute și i-am dat două boabe de mazăre fiartă, din salata de boeuf.

Am făcut un tabel, am scris când urma să vină fiecare, să hrănească peștii și – de două ori – să schimbe apa. Doar Găbina urma să plece din București, întreaga perioadă. Am făcut xeroxuri pentru toată lumea.

Ne-am pupat iar și am încuiat ușa după noi.

Rândul meu a fost chiar în ziua de Crăciun și chiar pe 1 ianuarie, eu mă oferisem. Am traversat tot Bucureștiul înghețat, într-un troleu care se bălăngănea, de gol ce era. Am deschis ușa mare de la intrare, am urcat scările, am intrat în birou. Chiar acolo, la fereastră, era acvariul cu peștii, cu camera în care eram, în miniatură, și cu eu însumi, așezat și scriind. Voalurile peștilor mă mângâiau în trecere, dar păream netulburat.

Am luat câteva granule Tetra, cât cuprindeam între două degete, și le-am dat drumul în apă. L-am urmărit pe Mihăiță, să mă asigur că prinde și el ceva.

Am plecat.

Știi că ai probleme când patronul îți dă o vacanță pe care nu ai cerut-o. Pe 7 ianuarie ar fi trebuit să ne întoarcem la birou. Când colo, cu două zile înainte, m-am trezit cu un telefon de la Loredana.

– … a zis că putem să stăm până pe 14, dacă nu pe 21. Ce înseamnă asta? Știi ce înseamnă asta!

– Loredana, iartă-mă, sunt cu maică-mea la spital, la Brașov. E grav de tot.

– O, îmi pare rău. Eu ce serviciu îmi mai găsesc? la patruzeci de ani și cu copil mic!… Ce a pățit mama ta?

– Infarct. L-am anunțat pe Gabi.

Am tăcut amândoi. Am privit din nou holul lung, alb-albăstrui de la neoane, și am auzit-o cum respiră greu în telefon.

– Cu peștii ați aranjat? am întrebat-o.

– Da. Pe bune, Mihai, unde dracului îmi mai găsesc eu un job, la patruzeci de ani? Sănătate mamei tale! Îmi pare rău că… fir-ar să fie, Mihai!

M-am întors la birou odată cu toată lumea, pe 28 ianuarie. Știam că s-a terminat. Aveam, fiecare, câte o cutie din carton, să ne luăm lucrurile.

Eu aveam, în plus, o barbă jumulită și panglică de doliu, la pulover.

Nu mă anunțaseră, dar, cumva, mă așteptam. Acvariul era din nou gol.

Stătea la fereastră, unde îl lăsasem, dar complet pustiu și nici măcar curat. I se vedeau din nou zgârieturile, pe geam. Locurile unde peticisem chitul cu silicon. Vopseaua dată anapoda, pe cornier.

Au vrut să-mi explice și am dat din mână să mă lase în pace. Mi-am așezat cutia pe birou și am pus în ea: cana mea galbenă; două pixuri; o pereche ponosită de teniși; un minicalculator. Le-am privit lung pe toate și am știut că nu vreau să le iau acasă. Doar hârtia de pe birou, cea pe care am primit-o toți.

Aproape ieșisem pe ușă, când Miha m-a ajuns din urmă și mi-a întins omulețul-eu. Stătea pe scaun, mi-l dădea cu tot cu birou, și continua să scrie ceva. Se decolorase, devenise poros.

– Ia-l, mi-a zis Miha. Ține-l ca suvenir.

Și eu nu l-am luat, uneori îmi pare rău, dar știu că am făcut bine că nu l-am luat. De la înmormântări nu pleci cu suveniruri. Nu?

de Ema Stere

*articol apărut în Capital Cultural nr. 10, ediția  tipărită

sursă foto: almanac.charmlab.org