Te ridici pe vârfuri, te întinzi spre un geam, dar ca să ajungi câteva dintre gândurile poetei, invoci ca pretext un interviu.
Nu am găsit-o în cărți, reviste sau la TV. Vocea tot timpul scăzută și temătoare că va deranja vreun om, vreun gând, i-o știam din librării. Din câteva fire de discuții, auzisem că predă limba română într-o școală din Sibiu, vorbea despre cărți, recomanda cărți. Pe la lansări de carte sau alte întâlniri între poeți, unde mă infiltram și eu uneori, i-am remarcat discreția și modestia, ireale pentru o ființă atât de complexă, cum aveam să o descopăr mai târziu. La câțiva pași distanță de lume, în tăcerea expectativă a unei postări pe facebook, acolo am descoperit-o pe Tedi, poeta Teodora Coman. Violența versurilor ei dădea în mine, mă lovea necruțător, dar îmi făcea bine… Atât de bine că nu am înțeles niciodată cum lama ascuțită, în mod rațional prin cuvânt, nu taie emoțiile, ci le mângâie, le dezvelește elegant de impostură, de praful dulcegăriilor care-ți încețoșează ochii, cum lama-ți lasă pe gene trăiri înrourate, năucitor de vii, ale tale.
Când în poală mi-a ajuns ”Cârtița de mansardă” (2012), cărticica pătrată, cu versuri scheletice, concentrate, am zis că-i cam cât o oglindă nu prea mare, dar în care vezi și ce ai vrea să ascunzi. Cârtița, prea fragilă să iasă în lume din galerii, prea inconfortabil înghesuită la înălțimea mansardei, se zbate în inadecvarea de a fi. Am regăsit-o pe Teodora Coman și în reviste, cu poezii (”Dilema veche”, ”Arca”, ”Euphorion”) și cronici literare (”Poesis Internațional”), însă cel mai des, poeta rămâne totuși la variante revocabile de publicare, unde orice postare are opțiunea reconfortantă – Edit (sau cine știe, Delete). Parcă în direct cu evenimentele care-i activează trăiri poetice, o simți acolo, la căldura click-ului, scriind cu anxietăți și abisuri, răscolind continuu în sine.
Emoție, inteligență, adevăr: care dintre ele crezi că definește mai mult poezia?
Teodora Coman: Toate, în aceeaşi măsură. Poezia le dozează în combinaţii optime.
Scriu oamenii poezie când sunt fericiți?
Teodora Coman: Nu ştiu, cred că nu contează starea de fericire sau nefericire, poezia nu e transcrierea unei stări, ci (re)construirea în limbaj a unei emoţii. Trăirea e mai degrabă efectul decât cauza poeziei.
Unde îi vezi pe poeții de astăzi: în cămăruța lor, la masa de scris sau cu versurile pe pancarte, în plină stradă?
Teodora Coman: Poeţii sunt peste tot, oameni cât se poate de obişnuiţi. Nici măcar nu trebuie să fie recunoscuţi pe stradă. Percepţia lor e cea care îi diferenţiază de semeni şi se poate vedea concret în ceea ce scriu. Asta nu înseamnă că nu îi admir şi pe cei angajaţi, care au o atitudine publică asumată, de cele mai multe ori contestatară faţă de realitatea curentă, sau pe cei neconvenţionali, care încearcă să scoată poezia din inerţie şi să o transforme în spectacol interactiv prin practici de tip performativ. Poezia înseamnă astăzi, pe lângă un anumit tip de discurs, şi modele de comportament şi de acţiune.
”Singura opțiune a unei vieți de calitate/e trecerea pe silențios”, scrii tu. Și totuși, versurile tale par o revoltă continuă, necruțătoare. Poezia și revoluția au ceva în comun?
Teodora Coman: Ciudat, nu am sentimentul unei revolte, ci al constatării unei stări de lucruri, căreia i-aş spune inadecvare. Niciodată nu am vrut să mă revolt programatic. Silenţiosul este arma discreţiei şi a eficienţei, aşa cum a demonstrat-o tehnologia de ultimă generaţie. Recunoşti vechimea unui aparat sau a unei instalaţii după zgomotul neplăcut pe care îl face. Cred că şi poezia trebuie să-şi regleze vechile strigăte, să-şi reducă efectul de poluare fonică. Tonul ridicat, profetic exista pentru a te putea face mai bine auzit în mulţime. Acum, poezia îţi spune adevărul direct în ureche. Dar a fost nevoie de revoluţii succesive pentru a se ajunge până aici.
”Nu aș putea trăi fără ochi”, afirmai într-un interviu mai vechi cu referire la importanța imaginilor vizuale pentru scheletul poemelor tale. E vreo imagine care te urmărește și te emoționează în mod deosebit?
Teodora Coman: Nu, nu am obsesii. Important e ca ochiul să fie mereu la pândă, niciodată nu ştii ce anume îţi va atrage atenţia. E fain să nu ştii ce te aşteaptă.
De ce majoritatea poeziilor tale nu au titlu?
Teodora Coman: E simplu: chiar nu mă pricep la ele.
Care este cea mai chinuitoare frică a unui poet?
T.C.: De a nu mai putea scrie, cred.
Ți-ai răspuns de ce femeile au nevoie de ruj sau altfel spus, cum e să fii receptată drept poeta intrasigentă cu însăși condiția de femeie?
Teodora Coman: Există concepţia conform căreia excesul de culoare face o femeie mai ostentativă sau mai periculoasă. Unele confundă cochetăria cu frumuseţea, dar poate exista intransigenţă şi în cochetărie. Dincolo de toate astea, am un fond de misoginie pe care nu mă prea feresc să îl arăt.
Cum ar comunica Teodora Coman dacă nu ar scrie versuri?
Teodora Coman: Cred că nu ar comunica deloc, nu se prea pricepe la asta. În cel mai bun caz, ar trimite nişte link-uri.
„Îmi menţin starea de ciornă/să mă pot salva la nesfârşit”, aceste versuri s-au răspândit cu repeziciune pe rețelele de socializare, fiind scrise într-un limbaj atât de apropiat internauților. Eu aș îndrăzni să afirm că-mi evocă cauza întârzierii unei alte apariții editoriale. Ai prefera să păstrezi pentru tine versurile din ciornă? Când te decizi să mai publici?
Teodora Coman: Pentru mine, poezia nu are finalitate. Rescriu şi modific un text, fără să am sentimentul că l-aş termina vreodată. Cel mult îl las în stand by, convinsă că voi reveni asupra lui cu o minte viitoare mai limpede. Nu am fost corectă în cele două versuri: nu eu mă salvez, calculatorul o face în mod automat, aşa că şi aici am comis, deja, o impostură. Dacă salvarea era forma de recompensare supremă a celor virtuoşi, acum a devenit un exces. Suntem prea salvaţi. Tot comportamentul nostru internautic se stochează undeva, laolaltă cu toate datele şi fişierele personale. Salvarea pare un adevărat pericol.
Nu, nimeni nu scrie pentru sine, dar ciorna, salvată cu toţi timpii de editare, îţi arată un parcurs de greşeli şi modificări şi, mai ales, îţi măsoară lipsa de spontaneitate. Dar îţi dă şi dreptul la încercări repetate pe care viaţa nu este dispusă să ţi-l acorde. Nu ştiu când mă voi decide pentru opţiunea Publish.
”de fiecare dată când separ
gălbenușul
de albuș
am remușcări adânci
cercul curge împotriva sa
de la o margine la alta
a prăpastiei dintre
mâini
lama zimțată a cojii de ou
nu știe să taie pe viu
sângele galben al unui pui
dinainte de facerea trupului
curge la fel, dar la fel
de roșu”
(pag. 25, Teodora Coman, Cârtița de mansardă, Casa de editură Max Blecher, 2012)
”e una din bucuriile simple ale vieții
să dormi fără pernă
pe salteaua veche
daca stai cu urechea lipită
îti auzi clar pulsul
printre arcuri
te poți asculta
ca pe inima lucrurilor”
(pag. 26, Teodora Coman, Cârtița de mansardă, Casa de editură Max Blecher, 2012)
”am iubit dintotdeauna oamenii scheletici
toată osatura de dedesubt la vedere
ca un început de munți
gata să li se încrețească prin piele
au cazna promisă și acea răbdare
a lucrurilor ieșite cu greu
la suprafață
supraviețuitoare ale unui potop
al cărui nume poate să fie
doar carne
_ _
unde ești tu, omule scheletic
slăbit până aproape de sânge?
cât de puțin ți-a rămas
din intervalul precar al pielii
acest ultim front
între tine și lume
–
unde te-aș putea găsi
să te ating, să las o îmbrățișare
ca pe un fular de carne”
(pag. 78, Teodora Coman, Cârtița de mansardă, Casa de editură Max Blecher, 2012)
ilustrații: Sorina Tomulețiu
(articol apărut în revista tipărită Capital Cultural, Nr. 1)