Cine îl descoperă pe Francisc Török de prieten, învață enorm. Dispus să fie mereu la îndemâna ta, convins că poate ajuta la nesfârșit, temut și admirat deopotrivă de cei din jur, străbate vremurile cu simplitatea unui pui de țăran maghiar din Transilvania. Copilăria sa, temei șuetei noastre de… ardeleni.

Pr. Constantin Necula: Care a fost copilăria unui copil maghiar în România vremurilor dumneavoastră?

Francisc Török: În opinia mea n-a fost nimic deosebit față de cea a altor copii. Eu m-am născut în 1952, atunci când s-a conturat ideea să uităm războiul și să ne apucăm de un alt război împotriva acelora care doresc să facă ceva, doresc să rămână relativ independenți. Sigur, era și o pătură subțire – zic eu – care era întreținută sus, dar noi cei care eram sub acest nivel pe care n-aș fi dorit niciodată să-l apuc, am avut aceeași copilărie. Și pe mine mă bucură faptul că m-am născut într-un mediu… nici nu știu cum să zic, cert este că nu sunt copil de asfalt. Am apucat să miros, să gust pământul, să îi am în familie pe mama, pe tata și pe fratele meu, care m-au învățat – mai ales mama – câteva lucruri fundamentale care mi-au determinat viața. Mama mi-a spus că orice animal este membru de familie dacă este în curtea noastră. Știu că atunci se lucra la pomparea urii, ca de altfel și acum, în oameni care abia erau născuți, copii care trebuiau să se formeze într-un anumit fel, în ură. Mama mea mi-a spus categoric, că indiferent cine este omul, ce culoare are, ce vorbește, cum se comportă, este creația lui Dumnezeu.

Era greu de rezistat la ispita asta a urii?

Francisc Török: Erau prezente tehnicile de manipulare și atunci. Erau destul de bine puse la punct, zic eu. Sigur că nu era tehnologia actuală, dar erau alte tehnologii. Prin anii ’54 – ’55, eram deja conștient – a venit colectivizarea. Pe tatăl meu, care se opusese, l-au expus pe scena satului. Am trecut prin faze acute în care ne luau membrii de familie, inclusiv tot ce aveam în curte. Mama plângea.

Erau vremuri mai mult decât grele.

Francisc Török: Da, erau, însă nu știu cum se făcea că lumea, populația lumii mele, nu era atât de bulversată, cu toate acele presiuni, ca acum. Azi este foarte greu să dai sens vieții unui copil, din moment ce nici familia, nici societatea, nici școala, nu se ocupă să-i cultive principiile de bază. În opinia mea, se exagerează cu ceea ce s-ar numi tot felul de acumulări, pe care le-am comparat în mintea mea cu acel fenomen, în care, când strângi prunele, le tot pui în butoi. După un timp te duci și ele fierb. Altfel zis, ceea ce ai acumulat acolo, se transformă în alcool, în țuică și te îmbată. Se simte zilnic această amețeală de acumulări. N-am avut parte de așa ceva. Totuși am avut ceva foarte sigur. Iubirea de pământ, Pământul care pe atunci era considerat ca dătătorul material al vieții. În afară de asta, sigur, eram obligați să mergem sistematic la orele de Religie. La Biserică. Știu că aveam puțin mai multă energie, însă preotul nostru, care ne punea la o masă lungă, avea trei categorii, trei lungimi de bețe, cu care ne mai dădea peste ureche dacă nu eram noi foarte ascultători, de aceea și am urechile, nici nu știu cum să zic, puțin mai lăsate…

…mai adaptate bățului.

Francisc Török:…mai adaptate bățului. La un moment dat s-au deschis pentru că făcea asta din drag de noi, să nu ne pierdem.

Am vrut să vă întreb: Un copil maghiar al acelor ani era un tip religios sau cateheza era o alternativă la ceea ce se preda la școală? În Biserica Ortodoxă în vremea aceea, nu era posibilă cateheza. Cine o făcea dintre preoți, era arestat automat ori prigonit?

Francisc Török: Oamenii, familiile aveau încă o serie de convingeri foarte profunde. Ei erau în mâna lui Dumnezeu, fiindcă trăiau din darul lui Dumnezeu, ceea ce acum ecologii zic „darul naturii”. Mi-a povestit cineva că natura ne dă 33 de trilioane de dolari valoare pe gratis. Deci, dacă ar trebui să calculăm în dolari ceea ce primim noi gratis, dacă suntem primitori, atunci ne-am convinge că suntem făcuți să trăim și fiecare, dacă tot a venit pe acest pământ, într-o ședere provizorie, are această posibilitate: să ocupe locul lui, sigur, dacă nu este, cum am spus, bulversat. În perspectiva celor 65 de ani în care am activat în mai multe domenii, mi-am dat seama și îmi pare rău că destul de târziu – de aceea nu-mi vine să condamn familiile tinere – că noi nu pregătim copiii pentru riscurile generale ale vieții. Nu mai vorbesc de cele profesionale la care vom fi înhămați mai târziu și din cauza aceasta, suntem sortiți câteodată, în loc să mergem într-un loc binecuvântat, să mergem ca la abator, de exemplu, la muncă. Întorcându-mă la întrebarea dumneavoastră, eu nu pot să vorbesc în termenii copil maghiar, copil român, copil țigan. Am depășit această fază. M-a ajutat Dumnezeu să asimilez în copilărie ceea ce îmi era necesar să rămân om liber, măcar cu gândirea. Și atunci am scăpat de aceste lucruri și, slavă Domnului, am senzația că și acum am rămas om liber. Sigur că am lucrat de două-trei ori mai mult decât alții, dar am rămas om liber și am observat că ceea ce m-a ajutat să rămân om liber era admirația unei categorii însemnate de oameni pentru cei care au posibilitatea să rămână liberi. Sigur, nu contează prin ce efort. Altfel zis, plecând din copilărie, eu niciodată – unii nu mă cred – n-am avut probleme de etnie. Dar datorită celor câteva lucruri pe care mi le-a dat mama, am știut să apuc bucuriile mai mult decât tristețile, să mă comport în așa fel încât să fiu mai mult apreciat decât urât și lucrul acesta m-a ajutat să rămân în echilibru. Cea mai cruntă problemă a zilelor noastre este această bulversare totală, care amețește – întorcându-mă la ceea ce v-am mai spus – tineretul. Atâtea drumuri li se prezintă, încât tinerii nu știu pe care să apuce. Prin educația dată corect de familie se formează măcar o cale, un drum, o direcție, un loc/spațiu unde poți să te întorci oricând. Indiferent unde te duce majoritatea. Și lucrurile acestea nu știu cum e să fie educate, fiindcă eu niciodată n-am primit nimic sofisticat. Începând de la familie, unde tatăl meu s-a întors mult mai târziu. – A stat patru ani și jumătate în Dombås, după război. În tot acest timp gospodăria noastră a fost condusă de mama, ajutată de fostele slugi. În tot acest efort a reușit mama mea să echilibreze familia. Și văd urmele acestui efort și la fratele meu care a avut parte și de război și de epoca post-război.

Sara Cigher-desen

desen: Sara Cigher, 9 ani

Și fratele a rămas acasă?

Francisc Török: Fratele a rămas acasă, da. El a gustat mai mult din plinătatea pământului și a rămas spre bucuria mea acasă, unde a fructificat viața, cu tot ceea ce trebuia să lucrăm încă de la 6 ani, copii fiind.

E bine să ai un alt loc acasă decât acasă?

Francisc Török: Nu știu. Pentru mine acasă are un singur sens, din toate punctele de vedere. Este acolo unde am avut izvorul de apă la dispoziție, unde totdeauna apa era proaspătă. Însetat fiind, mă întorceam și primeam ceea ce era absolut necesar supraviețuirii. Este mare lucru să ai această șansă în viață, să rămâi integru. S-a încercat în mai multe feluri convertirea… nu vorbesc eu aici de religie. Acolo n-a existat așa nici o ruptură care să poată fi așa definită, pentru că m-am dus în altă parte. Și vă spun, de exemplu, când am ajuns în Sibiu, primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut biserica și în fiecare sâmbătă aveam întâlnirea de la parohie și erau acolo oamenii care aveau nevoie de iubire, dar și cei care puteau să ofere iubire. Mare lucru în perioada respectivă. În afară de asta, încă de pe băncile școlii, dar mai ales ale facultății, m-am apropiat, eu având o pregătire către inginerie, către o precizie calculată, am avut nevoie de un mediu care te aduce într-o stare în care să primești ceea ce este bun și să respingi ceea ce este rău. Și asta am făcut prin întâlnirile săptămânale în ziua de joi cu artiștii. Duminica ne duceam la concerte, având în grup un prieten foarte bun care cânta la orgă. Era un artist recunoscut. Mai aveam întâlniri cu oameni „nebuni”, poeți care ne dădeau fascinația câte unui drum mai ocolitor, dar ajungeau tot la aceeași concluzie și iată ne-am adunat așa … Nu știu dacă eu am căutat mediile acestea, dar oricum eu am fost acceptat în aceste medii. În afară de aceasta, începând din școala elementară, am muncit și am avut cea mai mare medie.

Dar cum e acum să fiți bunic?

Francisc Török: E extraordinar! Încă o dată mi-am dat seama câte lucruri nu știu. Acum fiind aproape de minunea creației, nu-mi venea să cred. M-am pregătit o zi întreagă. Nevastă-mea mă urnea din loc să mă întâlnesc cu nepoțica, să o văd în spital. Și trebuia să mă pregătesc ca să mă duc în fața noii minuni. Și lucrul acesta m-a determinat să urmăresc și cu ochii minții. Din păcate noțiunea aceasta nu este acasă. Dacă nu reușim să vedem și cu ochii minții, rămânem deosebit de săraci. Cu ochii minții să văd această evoluție: Ce înseamnă acest lucru? Această îmbogățire permanentă care este – să fie tot în limbajul ingineresc – exponențială în copilărie. E senzațional! Să vezi când copilul te studiază, nu tu pe copil. Să vezi când te studiază, te abordează, se uită în ochii tăi și așteaptă și dacă vede că sunt tulburat, atunci cumva mi-atrage atenția. Și dacă nu este chimia iubirii, nu se poate forma această legătură directă.

autor: Pr. Constantin Necula