Pe Alexandra am cunoscut-o la brațul soțului său, cu puțină vreme înainte de a fi cununați și de a porni împreună în viață. Nu poate privi în ochii mei pentru că ochii ei nu văd, dar privește adânc în inima mea și a ta, și a ta… Și iubește enorm oamenii, viața, lumina. M-a întrebat cum e culoarea verde și i-am spus că seamănă cu recele ierbii atunci când o mângâi. Un soi de dreptate i-a făcut Dumnezeu cu buburuza de fată ce a născut-o între timp, fiind una dintre cele mai responsabile mame din lumea asta guralivă și neatentă. Râde ca noi, glumește ca noi și am aflat de la ea, minune, că plânge cu lacrimi fierbinți ca noi, văzătorii de nimicuri. Pe o bancă din curtea facultății de teologie din Sibiu am rugat-o să-mi răspundă la câteva întrebări și m-am trezit că mă încearcă râsu-plânsului. Dinspre ea râsul, dinspre indiferența noastră plânsul… Regret că în text nu putem păstra tonul ei. Jucăuș, trist, iubitor. Niciodată anatematizat la adresa prostiei noastre, a văzătorilor…

Pr. Constantin Necula: Alexandra, îți mulțumesc că ai admis să vorbești cu părintele. Hai să le spunem cititorilor noștri măcar câteva puncte din biografia ta.

Alexandra:

Pr. Constantin Necula: Care este cea mai importantă funcție pe care o ai acum?

Cea mai importantă funcție pe care o am acum este cea de mămică și de soție implicit.

Pr. Constantin Necula: Câți ani are Maria?

Maria are 1 an și 5 luni.

Pr. Constantin Necula:…și niște ochi albaștri…

Maria va fi cititoarea noastră. De abia așteptăm să înceapă să citească. Tot timpul zic că de când va citi Maria vom „profita”. Vom „profita” noi, dar va fi și în beneficiul ei.

Pr. Constantin Necula: Alexandra, numărul acesta din Capital cultural, noi îl dedicăm, termenului de barieră, de orice fel: socială, fizică. Eu m-am dezbărat de multă vreme să cred că nevăzutul e un handicap. Tu cum îl traduci?

Clar că nu este. De fapt, handicapul este un dezavantaj social și vine din ifosele societății și de la așteptările pe care societatea le are. Clar că nu-i un handicap. Putem zice că este o dizabilitate. Avem o dizabilitate vizuală. Acum avem tot felul de tehnologii care ne ajută să trecem mai departe, să putem să citim, să folosim calculatorul, să folosim telefonul. Totul vine din partea societății. Depinde cum ne vede societatea.

Pr. Constantin Necula: E greu să supraviețuiești societății de astăzi așa din poziția asta?

Eu cred că trebuie să fii foarte puternic. Eu am ajuns la concluzia că trebuie să îi explici omului. Pe mine nu mă deranjează niciodată să îi explic, dar când sunt întrebări pertinente, nu să vii să mă întrebi cum am fost întrebată: „Tu cum mănânci?”. No, cum mănânc?! Cu lingura. Exact așa am și răspuns. Dar dacă vii și mă întrebi „Tu cum gătești?” „Cum te descurci să mergi cu bastonul?”, clar că pot să explic lucrurile astea și e normal, fiindcă mie mi se pare că societatea nu e informată. Nu știe ce-i aia dizabilitate, nici vizuală, nici… Și din păcate, suntem cumva persoane ale milei și e păcat.

Pr. Constantin Necula: A, deci nu-i OK să-i fie cuiva milă?

Nu, nu mi se pare OK.

Pr. Constantin Necula: Dar cum trebuie să se comporte omul?

Normal.

Pr. Constantin Necula: Păi da, dar dacă naște milă imaginea ta, a nevăzătorului?

Ce naște milă?

Pr. Constantin Necula: Simți că-i lipsește celuilalt ceva.

Păi, ce-i lipsește? Atâta. Că nu vede? Păi, putem să legăm văzătorii la ochi și să vedem…

Pr. Constantin Necula: Ai face un test de genul acesta?

Da.

Pr. Constantin Necula: Sunt bariere?

Da, avem și bariere, din păcate.

Pr. Constantin Necula: Care a fost cel mai greu prag de trecut până acum?

Cel mai urât a fost când am luat un post aici la Sibiu – că putem să vorbim despre barieră – și am venit special, pentru că s-a înființat aici o clasă pentru copii cu dizabilități vizuale și am primit o jumătate de normă, că atât s-a putut. Am zis că merg și pe jumătate de normă și la sfârșitul anului, doamna directoare de acolo a zis că nu poate să scoată post și pentru mine și am zis: „Nu-i nimic, merg la titularizare, dau examen național cu toată lumea, nu vreau nimic preferențial și dacă-mi iau examenul, să pot să iau un post aici. Și mi-a zic că nu, că nu văd și se poate întâmpla oricând ceva cu copiii. Și am zis: „Bun, dacă eu nu văd și se poate întâmpla ceva cu copiii, se poate întâmpla și în cele opt ore pe care eu le am din jumătate de normă”. Nu? Logic.

Alexandra_Puț_nevazatori

Pr. Constantin Necula: Se poate întâmpla ceva cu copiii și în prezența unui profesor care vede. Te-a durut asta?

Foarte tare!

Pr. Constantin Necula: Dar te-a ambiționat…

Da, clar! Întotdeauna o chestie de asta mă doare foarte tare, dar mă face să merg mai departe. Până la urmă n-am reușit să iau postul, pentru că nu l-a scos… Mi-a spus că dânsa este directoare și ea răspunde. Când o să fiu eu directoare, atunci voi răspunde eu.

Pr. Constantin Necula: E important să simți așa siguranță materială în ceea ce ai de făcut ca om? E OK așa când ți se oferă posibilitatea să predai, preferi, nu, decât să stai acasă?

Da! Nu știu ce-aș face dacă n-aș avea serviciu. Nu știu ce-aș face. E frumos într-adevăr. Am stat aproape 1 an și 7 luni cu Maria. E frumos, dar nu știu, totuși, mai trebuie ceva.

Pr. Constantin Necula: Am înțeles. Spune-mi, e un efort cultural mare să reușești să te miști corect între oamenii ceilalți care văd?

Asta iarăși depinde de oameni. Acum, dumneavoastră mă vedeți ca și cum n-aș avea o dizabilitate. Mai am un profesor…

Pr. Constantin Necula: …Adi?

Da, Adi Rușan. Niciodată n-am simțit că se comportă altfel cu noi. Și facem glume pe chestii cu nevăzători. Chiar ne spunem: „Măi, orbule!”. N-avem nicio treabă. Eu am mai avut chestii de astea și la Cluj, când la o școală, doamna directoare s-a ridicat și a zis că nu pot să iau postul, că-i pe educație vizuală. Și am zis: „Clar, nici eu n-aș lua un post pe educație vizuală, pentru că trebuie să antrenezi funcțiile vizuale ale copiilor. Nu pot să fac asta”. Și doamna inspector de acolo a zis: „Da, dar are notă. Are dreptul să ia postul. Faceți ceva la nivel de școală, schimbați și dați-i altceva”. Și eu când am auzit-o pe doamna inspector, m-am dus și i-am zis doamnei directoare: „Uitați, ați putea să faceți așa?”. Și a zis: „Nu”. Acolo a intervenit orgoliul meu și m-am enervat și i-am zis că nu înțeleg ce-i cu atitudinea aia, acolo-n ședință. Înainte cu câteva luni de examenul de titularizare, a venit și mi-a spus că eu de ce vreau să dau examenul, că n-am cum să lucrez acolo, că dacă-mi dă clasă mică, trebuie să le controlez dulapurile. Pe bune?! Dar ce, eu nu pot să pun mâna? Deci niște chestii care n-au nici o legătură.

Pr. Constantin Necula: E o tensiune continuă?

Eu zic că sunt foarte mari probleme cu locurile de muncă.

Pr. Constantin Necula: Păi sunt și la văzători probleme cu locurile de muncă.

Haideți să facem un sondaj, să mergem la firme să vedem câți ar angaja o persoană cu dizabilități.

Pr. Constantin Necula: Corect. Ce ți-ar plăcea să faci dacă n-ai fi profă?

Nu știu. Mă tot gândesc ce să fac. Mă gândesc foarte serios să mai fac o facultate sau ceva, dar care să-mi fie chiar de folos. Nu știu… să dau tot timpul examen de titularizare, cred că nu mai… că n-o să fiu titulară, aia-i clar, în următorii 15 ani.

Pr. Constantin Necula: Dacă vei avea notă mare, o să fii?

Nu, că nu se scot posturi. Acum am notă. 9,25, o să am media. O să iau post pe suplinire, dar nu se scot posturi.

Pr. Constantin Necula: Nu există un tratament preferențial pentru nevăzători, nu? Poți să ne explici un pic cam cum a fost examenul de titularizare?

Examenul este 4 ore, noi cei cu dizabilități vizuale sau de altă natură, am avut 5 ore. E preferențial, totuși (râde). Eu am dat examenul în Braille, dar am avut colegi care au dat cu asistent personal. Cu asistent personal, trebuie să stai să dictezi.

Pr. Constantin Necula: Asta nu înseamnă că stai acasă, să ne înțelegem! Mergi în sală și sunt 3-4 oameni pe lângă tine.

Da, 3 am avut și eu, 3 supraveghetori și 3 asistenți acolo cu cei care dădeau cu asistent personal. Nu știu, părerea mea este c-ar trebui făcut ceva. Acum, pentru mine e ok. Eu pot să dau în Braille, dar pentru cei care dau cu asistent personal. Ei dau cu asistent personal, nu pentru că nu știu să scrie, dau cu asistent personal pentru că nu scriu frumos. Din cauza dizabilității vizuale, nu reușesc să scrie. Cred că nu se înțelege.

Pr. Constantin Necula: Asta înseamnă că sunt profi buni, care înțeleg ceea ce spun candidații… Apropo de profi, cum e Andrei, soțul tău,  ca profesor?

Foarte bun! Ca profesor e foarte bun!

Pr. Constantin Necula: Să spunem că treceți prin inspecții ca toți ceilalți și nu cerșiți un loc de muncă.

Da, clar! Am fost la școală în Cluj 12 ani, din clasa întâi până în clasa a douăsprezecea. De la facultate, noi nu mai avem special. Noi mergem la cursuri cu ceilalți, examenele le dăm ca ceilalți…

Pr. Constantin Necula: Tu ai terminat ce?

Am terminat Psiho-Pedagogie specială.

Pr. Constantin Necula: Ce-ți place să citești sau să auzi citind sau să ți se citească?

Păi, știți ce-mi plac? Poveștile! Deci aș sta să ascult povești nonstop, dar nu citește nimeni povești.

Pr. Constantin Necula: Toată lumea vorbește numai de lucruri serioase.

Serios, mie-mi plac poveștile. Acum am mai citit așa, ce mai am pe acasă. Nu mai prea am cărți așa… Am un dulap plin cu cărți pentru titularizare. De astea am citit în ultima vreme și ceva cărți religioase.

Pr. Constantin Necula: De ascultat muzică asculți? Ai preferințe speciale.

Da, da.

Pr. Constantin Necula: Maria ascultă cu tine?

Maria ascultă și e fascinată.

Pr. Constantin Necula: Ce înseamnă prezența unui copil în viața unui om căruia i se întind bariere, plase, praguri…

MariaEu cred că e ceva minunat. Chiar îi spuneam și lui Andrei că Maria o să fie… Simt oricum că ceva e special. Să vă zic. Când îi dau să mănânce, îi dau cu lingurița și am strategia mea, că eu tot ce fac îmi adaptez cumva, ca să pot să mă descurc. Și îi pun mâna stângă pe buză aici, ca să știu unde să îi dau să mănânce și dacă am greșit și am pus un pic aici, Maria ia mâna și pune așa. Doamne, mi se pare așa de tare! De exemplu, îi dau să zic pâine cu unt și îi rup bucățele. Și ascult dacă mai are în gură și când termină, vine cu gurița ei să ia. Mi se pare atât de tare! Cred că Maria o să fie foarte atașată de mine și o să înțeleagă că noi, părinții, avem o dizabilitate și atât.

Pr. Constantin Necula: Simți că te înțelege deja?

Da, da. Chiar i-am zis și soțului că eu cred că ea o să fie așa, foarte… Nu știu dacă o să accepte să zică cineva ceva despre noi sau că nu ne descurcăm.

Pr. Constantin Necula: Cum simți tu oamenii care te tratează normal și care au anumite bariere?

Îți dai seama foarte clar din ceea ce vorbește cu tine. Eu înțeleg foarte bine și tot timpul explic. Înțeleg că unii oameni n-au interacționat cu nevăzători și clar, trebuie să le explici, dar mi se pare că totul trebuie să fie normal. Mergeam într-o zi la serviciu și m-a oprit o doamnă pe stradă. Am crezut că vrea să mă întrebe ceva. Mergeam cu bastonul. Zic: „Da, spuneți”. Zice: „Stați numai un pic, nu vă supărați. Dacă vă dau 5 lei…?” No, atunci m-am enervat și am zis: „Da…” „Știți că vin Sărbătorile…” No, ăstea-s penibile! Pe bune! De ce trebuie să dai la un nevăzător?! Am avut o colegă și tot așa a oprit-o cineva pe stradă și ea i-a zis omului: „Auziți, domne, nu mai dați la nevăzători bani, că ei au pensie, nu le trebuie!”. Deci, oamenii mai fac așa.

Pr. Constantin Necula: Așa simt o parte din ei. E nevoia lor.

Dar de ce?!

Pr. Constantin Necula: Păi exact cum vrei să ajuți un copil mic când trece strada, vrei să ajuți un nevăzător. E aceeași copilărie.

Poți să ajuți un nevăzător, eu nu mă supăr.

Pr. Constantin Necula: Chiar dacă nu vrea.

Am mai pățit așa. M-a tras un domn să mă ducă. „Dar știți, eu vreau să trec în față!” „Nu, nu, nu! Hai, că pe aici e stația!” Până la urmă a înțeles.

Pr. Constantin Necula: E greu să reziști așa în întuneric?

Nu, pentru mine, nu. Eu nu mai am nicio problemă cu asta. Chiar m-a întrebat odată domnul doctor Vlad, că la dânsul mergeam aici la Sibiu. M-a consultat și i s-a părut mamei că văd lumina mai bine decât o vedeam înainte și i-am zis la mama: „Nu, tu mama, tot așa o văd! Stai liniștită”. Și zice doctorul: „Dar oricum medicina evoluează și poate că o să fie ceva și o să puteți să vedeți”. Și i-am zis doctorului: „Dar eu nu mai vreau să văd!”. „Ei, cum ziceți așa ceva?!” A rămas așa surprins. Și i-am zis: „Gândiți-vă, dacă eu aș vedea acum, cum ar fi? Ar trebui să o iau de la grădiniță. Ar trebui să învăț să scriu, să citesc, plus că, creierul meu n-ar fi obișnuit cu atâția stimuli, nu? Și tu ar trebui să înveți exact: mărime, formă, culoare, litere, tot, tot, tot… Cum ar fi? Și nu pot să zic că mi-e greu. Mi-i ciudă câteodată când nu-mi citește câte cineva ceva. Și când eram mică ziceam că mie mi-ar plăcea să fie un televizor pe care să nu se vadă și numai eu să pot să citesc și să vină văzătorii să se roage de mine să le citesc.

Alexandra_Puț_interviu

Pr. Constantin Necula: N-ar fi rău să fie așa ceva. Care-i diferența între ziua de ieri și ziua de azi în viața unui nevăzător? Se prinde când trece o zi?

Clar!

Pr. Constantin Necula: După ceas? După oameni?

Clar, avem ceasuri la care ne putem uita. Eu mai văd lumina.

Pr. Constantin Necula: Știi că nu la timpul acesta mă refer. Cum îți petreci singură ziua?

Dar eu nu mă simt singură. Acum mă simt prea… nu-mi vine un cuvânt… prea înghesuită. Vreau să mă simt singură un pic. Chiar nu mă simt singură.

Pr. Constantin Necula: Alexandra, câteva date despre tine: nume, prenume. Nu zicem că ești din Cluj, că ești din Cisnădie.

Sunt din Cisnădie. Clar! Alexandra Puț. Cu „ț” la sfârșit, nu cu „t”. Țin să precizez, că totdeauna sună urât.

Pr. Constantin Necula: Aș zice Alexandra Fântănă.

Păi, mai bine (râde). Sunt născută în 1989, în 24 martie. La grădiniță am fost în Cisnădie, la o grădiniță unde nu erau copii cu dizabilități. Apoi la școală am mers la Cluj, din clasa întâi până la liceu când am terminat clasa a douăsprezecea și am dat BAC-ul la fel ca și ceilalți, cu subiecte la fel. Îmi doresc să iau un post la Liceul special pentru deficienți de vedere, unde să lucrez cu copiii. Mi-ar plăcea, dacă tot n-am reușit să fac Conservatorul, să înregistrez un CD cu cântece pentru copii, să-l aibă Maria. Da, asta mi-ar plăcea! Și îmi doresc foarte tare să merg la Ierusalim. Și știți unde mai îmi doresc? Am văzut reportajul acela cu părintele Mihail Jar. Acolo vreau!

Pr. Constantin Necula: Doamne ajută! Îți mulțumim frumos de cuvinte!

Între timp a aflat că și ea și Andrei soțul ei au primit posturi încă o vreme. Fața lor luminează de așteptare și drag. Cu ei lumea e mai bogată, mai adevărată. Sper din inimă să putem continua să vi-i prezentăm pe cei care dărâmă barierele din sufletele noastre. Alexandra, unul dintre ei…

Puteți asculta și varianta audio a interviului:

autor: Pr. Constantin Necula

foto: Beatrice Boghian

*articol apărut în ediția tipărită Capital Cultural nr. 9