Spectacolul se va numi „Zânele de astăzi”, a spus doamna învățătoare, și părinții, în general, s-au bucurat. Urma să fie ca pe Broadway, le-a mai spus. Un scriitor foarte cunoscut, chiar foarte cunoscut! Cine, cine? E o surpriză, dar un scriitor foarte cunoscut a scris un text formidabil, special pentru clasa noastră!

De ce, a întrebat cineva, dar nu i s-a răspuns. În fond, de ce nu?

Un spectacol nou, nu prostiile obișnuite de la serbări. Nu v-ați plictisit de versuri proaste, de roluri previzibile? Ba da, ba da! Ce deșteaptă e doamna învățătoare. Ce noroc pe noi. Nu vreți să vedeți un teatru cu t mare? Cum să nu vrem?!

Părinții se foiau pe scaunele mici și iar se bucurau. Pe jumătate atenți, treceau din mână în mână tabelul cu banii pentru fondul clasei și pentru laptop. Până când să aducem banii? Până pe douășcinci. La spectacol, trebuie costume? Adică să comandăm și astea?

Nuuu, a spus doamna învățătoare, nu comandați nimic! Toate fetițele au acasă rochii de zână, corect? să vină îmbrăcate cu ce au!

Ce piatră de pe inimă mi-ați luat, a spus doamna mama Cristinei, dar altele s-au îngrijorat. Lorelei nu are rochie de zână, a spus cineva. Dar ceva drăguț, de vară, are? a întrebat doamna învățătoare. Sigur că da! Atunci e suficient! Plus aripi, vedeți că le găsiți la Moghioroș cu zece lei, pene pe suport de carton. Și uf! ce ușurare, și: care fetiță nu are o rochie drăguță de vară? mă faceți să râd, până când doamna învățătoare și-a adus aminte de ceva și a zis: dar Lorelei nu trebuie să vină în rochie, fiindcă e urs.

Cum adică e urs.

Așa e piesa, toate fetele sunt zâne, plus Lorelei care e urs. Băieții sunt băieți.

De ce e urs.

Piesa are un urs.

De ce nu e un băiat urs.

Băieții sunt băieți.

Și doamna învățătoare a dat din mână așa, cum dă ea, pe urmă a cerut tabelul cu banii și părinții care nu aveau la ei s-au îngrămădit să-i explice când aduc. Plus excursia, care era abia în martie, dar trebuia dat avansul înainte de Crăciun. Plus săpunul de la baie, o problemă veche a mamei lui Karl. Care-i treaba cu instructorul de karate, e nebun? a zis tatăl lui Rachel și atunci ședința s-a cam spart.

Mama lui Lorelei n-a avut prilejul să mai întrebe de ce urs și pe urmă a plecat și ea, o dată cu ceilalți. Era obosită rău. Chiar când ieșea pe ușă și spunea și ea bălăriile obișnuite – mulțumim, la revedere, seară frumoasă – se gândea că de fapt ar trebui să se întoarcă și să întrebe clar: de ce urs? Lorelei o aștepta acasă. Ea știa că urs?

Lorelei știa că urs. A găsit-o în dormitor, ca de obicei, lângă patul lui taică-su. Îi citea ceva. Nu a venit la ușă, nu venea niciodată. A dat din cap când a văzut-o în pragul dormitorului, doar a ridicat puțin tonul și a continuat să citească. Feciorul împăratului nu știa încotro să se ducă, a spus. Taică-su privea în tavan, clipea. Știai că ești urs, la serbare? a întrebat maică-sa și ea a dat din cap că da, apoi: noroc cu armăsarul fermecat, care i-a spus nu te speria, stăpâne, și vino cu mine! De ce ești urs? Feciorul împăratului a fost degrabă îmbărbătat.

Mama lui Lorelei era o femeie frumoasă, este, cu ochi albaștri și glezne lungi, cu părul cârlionțat de la natură. Și-a pus halatul peste hai­ne, a deschis frigiderul. A scos o caserolă de ciuperci pe care le-a spălat și curățat, pe urmă le-a tras în puțin unt. A amestecat într-o cană o lingură de făină cu lapte, a adăugat un pic de smântână și delikat, a pus peste ciuperci. Fără piper, Lorelei nu suporta piperul. A chemat-o la masă.

La serbare ești urs, i-a zis. Da. De ce? E un urs, în piesă. De ce tu? De ce nu?

Mama lui Lorelei o privea mâncând, în lumina albastră de bec economic, are ochii lui taică-su, se gândea. Îi întindea pâinea, îi ascundea pâinea. Nu mai pune sare! Puiul meu, dragostea mea. Zicea tare: puiul meu, dragostea mea. De ce nu? Îi vedea prin bluză începutul de sâni și se gândea: nu ar trebui să aibă sâni, deocamdată.

De ce ești urs, la serbare?

În piesă e un urs.

De ce tu?

În piesă e un urs.

Îți trebuie costum special?

Da. Nu. Ce înseamnă costum? Haine maro, atât.

N-ai haine maro.

Haine maro.

Și cum găsești haine maro de fetiță, ar fi întrebat-o mama lui Lorelei pe fiică-sa, dacă nu ar fi știut că un copil de șapte ani habar n-are de lucruri din astea. Pantaloni, să zicem; pantofi. Dar bluză? O bluză simplă, fără desene, de culoare maro? Să fie lălâie, cumva? Căciulă?

Tare, nu spunea nimic și nici Lorelei n-avea chef de vorbit. Nu mâncase toată ziua, săraca. Întindea pâinea prin sosul de ciuperci și nici nu cerea încă o porție, nici altceva, mesteca încet și încerca să-i ajungă. Bea apă din pahar. Plimba mâncarea în gură. Încerca să-i ajungă.

Și pe urmă s-a ridicat de la masă și a spus săru-mâna! și chiar a zâmbit – și ăla a fost momentul. Când a zâmbit. S-a ridicat greu, și-a săltat fundul și copanele și s-a dus glonț în camera lui taică-su să-l pupe sau ceva. Taică-su urma să-și ia brânza de vaci și roșia, dar mai târziu. Lorelei îl pupa și pe urmă se ducea la ea, să se schimbe în pijama. Pe urmă stingea lumina, pâc. Nu, înainte se spăla pe dinți.

Ăla a fost momentul.

Mama lui Lorelei a apucat să ducă farfuriile în chiuvetă. Le-a aruncat acolo. Pe urmă și-a scos halatul, și-a luat geanta și puloverul și a ieșit pe ușă. Uite așa. A văzut-o pe Lorelei din ușa dormitorului, aplecată asupra lui taică-său, pupându-l, spunându-i chestii neadevărate. Mirosul stătut. A ieșit.

A petrecut pe urmă jumătate de noapte în mallul care nu se închide. Ce femeie nebună ești tu, se gândea. Soțul nemâncat, un copil speriat în vârstă de șapte ani. Oare s-a culcat? Oare doarme vreunul? Nu cumva fetița sună la 112? Și dacă sună, ce? vine cineva?

O tristețe lungă, lungă, o trăgea de coate pe mama lui Lorelei, în timp ce atingea bluze și rochii și fuste pe umerașe. Niciuna destul de maro; nimic de urs. Scrisuri fantezi, ce tâmpenie: Daddy’s little girl și Waiting for Spring și ce tâmpenii. Fetița mea, ursul meu. Puiul meu prea gras. A cumpărat un hanorac, și-a făcut socoteala că acoperă Born to rock de pe piept cu o bucată de material din buzunarul de pe burtă. A plătit la casă. A dat o groază de bani și, de fapt, urma să descoasă buzunarul și să facă un decupaj hexagonal în piepți. Ce porcărie.

Vina cui e, când copilul e obez? A mamei. Ea l-a hrănit prea mult, ea nu știu ce. Mama lui Lorelei străbătea mallul aproape gol, de noapte, înnebunită de frică dar nu chiar. Fetița ei știa să o sune, dar nu o suna. Niște urechi rotunde de urs pentru hanorac? De unde, dacă materialul în plus intra să acopere pieptul? Poate ar fi trebuit să ia două hanorace?

Atunci, atunci. În mallul aproape gol, unde agenții de pază se jucau de-a Rambo. O urmăreau pe ea cu privirea, se sunau unul pe altul de sanchi. Căcați de oameni. Unde vitrinele sclipeau, haine imposibile, cine cumpără așa ceva? Manechine fără fețe, plastic subțire. Magazine de bijuterii cu casete goale în vitrină. Unde o fată albă ca luna a urmărit-o să o convingă să îi testeze crema de față.

Atunci, atunci.

Mama lui Lorelei s-a repezit atunci într-un magazin încă deschis, dar care urma să închidă, și a luat prima rochiță de petrecere care i-a căzut sub ochi. De fapt, programul nostru s-a terminat, i-a spus altă fată albă. Nu încă, i-a răspuns. Dar am închis casa. Dar deschideți-o.

O rochie albă, de fapt cam bleu. Mama lui Lorelei n-a apucat să o vadă de-a binelea decât în timp ce o plătea. Dantele pe poale, râuri de dantele late, pe dedesubt o jupă mică, albăstruie și ea. Pieptul strâns, probabil prea strâns. Un desen cu o zână; sau prințesă? Oricum, ceva mic. Ușor de acoperit cu dantele, dacă e.

O rochie nemaivăzută, scumpă ca naiba, pe care mama lui Lorelei a cărat-o ridicată prin tot mallul. Pe lângă agenții de pază care s-au lămurit, pe lângă fete adormite care tot încercau să-i vândă creme de față. Pe lângă băieți care n-aveau unde să se distreze în altă parte, pe lângă cățeii de la Pet Shop. Pe lângă balustrade, bariere, stopuri. Pe jos, spre casă. Pe lângă copaci chirciți de frig. Stropi de noroi, claxoane aiurea. Semafor, roșu lung, chiar când nu trece nicio mașină. În fața blocului. E lumina stinsă, la noi în apartament? Nu e stinsă?

Mama lui Lorelei a intrat foarte încet în casă, a răsucit cheia ușor-ușor și pe urmă s-a descălțat. A pășit prin sufrageria unde fetița ei dormea, cum de o fi adormit? și respira greu, de la polipi. Apartament circular. A intrat în bucătărie și acolo s-a oprit, chiar înainte de ușa dormitorului. Mirosea a ciuperci, încă. Masa cu mușamaua zgâriată. Buline. A întins rochia pe masă.

Și atunci, în noaptea aceea, mama lui Lorelei și-a întins instrumentele în șir. Foarfeca de la bunică-sa; ace și ațe; fermoar alb; elastic. În tăcere, că toată lumea dormea. Și le-a întins pe masa de bucătărie cu seriozitatea unui chirurg. A băut ceva, avea lichior. Și-a scos fusta neagră și a rămas în ciorapi. Mai bine.

A tăiat. A strâns foarfecele cu hotărâre și a tăiat, fără să măsoare, fără să întârzie un moment. O rochiță, scumpă cât una de femeie adevărată. Și-a scos săculețul de petice și a căutat ceva să se potrivească. A decupat, tot fără să calculeze. A însăilat. S-a răzgândit, a descusut, a luat-o de la capăt. S-a uitat pe ceas. Mai erau vreo două ore până trebuia să se trezească.

Nu s-a oprit. O să-i vină, se gândea din când în când, oare o să-i vină? S-a furișat în sufragerie, la comoda cu patru sertare, și a scos o maletă pe gât. A întins-o peste rochie. Trebuie să-i mai dau drumul, s-a gândit. A socotit material în plus. Noroc că avea multe dantele.

Ar fi trebuit să lucreze și dublura, dar n-a mai apucat. Se ridicase soarele. Nu că era vreo grabă, mai era o lună până la serbare, dar mama lui Lorelei știa că nu va avea energia sau timpul să o facă altădată. Cosea de mână, într-o viteză incredibilă. Era deja șase jumate, pe urmă șapte fără un sfert, ar fi trebuit să o scoale pe Lorelei, pe urmă șapte și șapte și un sfert. Cosea cu viteza unei mașini de cusut. Tăia, tăia greșit. Adăuga petice cusute invizibil. Rupea ața, de grăbită ce era.

În ziua aia, nu a apucat să o scoale pe Lorelei. A sunat la serviciu să anunțe că nu vine. Era deja a patra sau a cincea oară. Și-a hrănit soțul, i-a schimbat pampersul. A luat-o pe Lorelei în parc și a urmărit-o în timp ce se împrietenea cu o fetiță foarte slabă, venită cu bunica. A stat pe Facebook și le-a privit cu coada ochiului. Lorelei a venit la ea pentru apă, i-a dat. Au plecat din parc abia la apus.

La serbare, doamna învățătoare a fost mirată, dar nu chiar. Trebuia să fie urs, i-a zis. Ha, eu reținusem că zână, i-a spus mama lui Lorelei. Nu, dar nu v-am explicat, la ședință? Fetele sunt zâne iar băieții sunt băieți iar Lorelei e urs. N-ați fost la ședință?

Ba da, am fost. De ce urs?

V-am explicat totul. Vă rog, nu mai insistați.

Și atunci mama lui Lorelei n-a insistat, dar ăsta era costumul, ce să mai faci? Învățătoarea a ieșit la fiecare tablou din piesă pe scenă, să le explice copiilor care e acțiunea piesei și ce ar fi trebuit să rețină. Zâne, zâne, zâne. O tâmpenie din aia, ce mare scriitor contemporan o fi scris-o, că până la sfârșit nici nu s-a aflat. Or avea text, sau improvizează? a spus tatăl lui Robert, destul de tare, stătea chiar în primul rând de părinți.

Învățătoarea o fi auzit, probabil, că după asta și-a ieșit complet din minți. A schimbat macazul. A înșirat copiii pe scenă și a început să țipe la ei: Mara! Poezia cu gândăcelul! Ioana! Cântecul cu înfloresc grădinile! Numai că ei nu repetaseră dinainte și n-au fost în stare să spună nimic. Sau să cânte. Părinții le mai mormăiau, le apucaseră când erau ei mici, unii dăduseră bani pe rochia de zână. Lua-o-ar dracu de incompetentă, spuneau. Pe scenă, copiii nu știau ce au de făcut și se clătinau așa, a pagubă, în cel mai bun caz se luau de mână.

Atunci a apărut Lorelei. Maică-sa îi spusese: orice s-ar întâmpla, nu ieși până nu e momentul tău. Momentul ei venea – trebuia să vină – după: „Există în pădure-o-nțelepciune/ Pe care numai Ursu-o poate spune.” Normal, replica nu a mai existat. A ieșit și ea când i-a țipat maică-sa, din public, să iasă.

Și atunci – atunci!- Lorelei a apărut, fără urmă de timiditate. S-a proptit pe picioarele ei grase și a înșfăcat microfonul. Colegi de-ai ei se bălăngăneau în stânga și-n dreapta, dar nu i-a păsat. Cotul încordat. Sub volanele de dantele, pieptul umflat. Nu mai era text. Orice ar fi spus, era bine, fiindcă nu mai era text.

Și atunci ea: aș vrea să mulțumesc, a început, și imediat a fost oprită. Huo, huo, la un copil de șapte ani. Ea a ridicat capul și a privit întunericul în ochi, altceva nu vedea: aș vrea să mulțumesc. Huo, huo! înnebuniseră, sau ce? fetițe îmbrăcate în zâne se strânseseră la treptele dintre scenă și public și vorbeau toate odată. Aș vrea să mulțumesc, a mai spus Lorelei și toată lumea a tăcut.

Și atunci a mulțumit: învățătoarei, că a organizat spectacolul. Colegilor, că au jucat așa de bine. Unui domn care, pe când era la grădiniță, organiza opționale de teatru și îi spusese că are talent. Ce ciudat că și-a adus aminte de el.

Mama lui Lorelei stătea cuminte și încordată. Fetița ei parcă nu auzise huiduielile, dar ea le simțea încă în inimă. Lorelei reîncepuse să vorbească după fiecare întrerupere. Noroiul, mizeria se strângeau dedesubt, sub scenă.

Și așa s-a sfârșit piesa, cam abrupt, că oricum nimeni nu mai respectase textul, care o fi fost el. A intrat mai devreme corul, s-a terminat. Mulți copii, fiecare cu o diplomă în mână. Un carton. Mama lui Lorelei a vrut să-și îmbrățișeze fiica, dar n-a putut. Era prinsă în mijlocul unui rând de părinți nesimțiți. A privit-o cum pleacă singură. Spre tatăl ei, fără îndoială. Spre forma lungă, cu ochii în tavan, care nici nu trăia, nici nu murea, acasă la ele.

Măcar a plecat în rochia ei nemaivăzută: maro, cu dantele pe piept și logo-ul ascuns. A fugit pe străzi cu senzația asta de bine pe care ți-o dau costumele de protecție. Avea numai șapte ani și numai cartela de la intrarea în bloc. A deschis ușa de la apartament, nu era încuiată, a intrat. Ce-o mai fi făcut?

Cu telefonul maică-sii, uitat pe masa din bucătărie, s-a fotografiat în rochia ei ciudată, cu un perete alb în fundal.

————-

Ema Stere (n.1969) este doctor în literatură americană. Redactor de carte, traducător și jurnalist radio. Realizează împreună cu Attila Vizauer emisiunea „Vorba de cultură” la Radio România Cultural.

*material publicat în nr. 8 al revistei tipărite Capital Cultural