-Filă ruptă din jurnalul de călătorie-
Rece și tot mai deasă, ceața mușca obrazul orașului. La acea oră matinală, străzile îmi păreau hidoase, cu dâre de zăpadă murdară și cu mașini care claxonau furioase. În mașină era destul de frig și, încercând să-mi încălzesc gândurile, mă jucam cu niște cuvinte. Știam că mergem undeva în munții Apuseni, într-un sat părăsit, la vest de Cheile Râmețului din Munții Trascău. ”Mergem la Cheia. Avem cheia de evadare din orașul posomorât. Cheia-cheia-cheia!”
Apropiindu-ne de munte, am dat peste un soare generos. Orașele rămăseseră în vale, sub o mare albă de ceață. Cele patru mașini s-au oprit și șaptesprezece nasuri vesele ies afară pentru un popas cu fotografii și pentru a face cunoștință cu cel care urma să fie călăuza și gazda noastră pe munte – Gabi Suliman. Pe Gabi îl luasem din Aiud, unde venise în ajun cu treburi și unde înnoptase. Căciula sa haioasă, proaspăt achiziționată, cu eticheta încă netăiată, părea cea mai potrivită metodă de a ne spune că nu-i pasă chiar deloc ce credem noi despre el. Glumește în stilul absolvenților de psihologie, spunând că i-au făcut lobotomie, de aceea a lăsat Bucureștiul și a cumpărat un teren, mutatându-se cu familia sa într-un sat aproape părăsit. Împreună cu Cristina, partenera sa de viață și cei doi copii, Gabi ne spune că a început în Cheia ”cealaltă viață”.
Parcăm mașinile în Brădești. Civilizația cu antene parabolice și bar în centrul satului parcă se diluează ușor. E sâmbătă și în ogrăzi, răsar pe sfoară haine spălate. Trecem prin noroi pe lângă două gospodării, unde găsim săteni trebăluind în jurul porcului tăiat. O lume veche încă respiră.
Apoi, încet-încet, intrăm tot mai mult într-o lume ruptă de cealaltă lume. Drumul spre Cheia este unul mai puțin obișnuit pentru noi, fiindcă coborâm în loc să urcăm cum se întâmplă de obicei la munte. Pe alocuri, devine anevoios din cauza gheții și a numeroaselor podețe improvizate peste apă. La un moment dat, toată atenția ne este atrasă de arătări ca de basm, cu niște căciuli țuguiate. Miniaturalele, învechitele, neobișnuitele case de lemn cu acoperișuri de paie! Aparatele foto țăcănesc, unii scot telefoanele. E o întâlnire rară cu trecutul, fără a fi într-un muzeu.
Din timp în timp, Gabi ne strigă să ne oprim și până ce șirul indian se întregește, ne mai povestește câte ceva. ”În acea gospodărie locuiește tanti Lăurica”, ne arătă el cu degetul la o casă cu etaj, care are târnaț (un fel de cerdac) și o curte frumoasă, deși pustie. Tanti Lăurica, ultima locuitoare nativă din Cheia nu este acasă. Fiind bolnavă și foarte bătrână, stă peste iarnă la fiica ei, în Alba.
Pașii nu ni se grăbesc, aleg leneși locul unde să calce. Ne oprim la un izvor să ne potolim setea. Și aici Gabi are ceva de povestit. Aflăm că, în afară de familia lui și tanti Lăurica, pe undeva, prin Cheia, trăiesc de mai mulți ani niște pustnici. Cărările spre casele lor nu ți se arată din prima. Curiozitățile despre viețile pustnicilor îți atârnă la poalele gândurilor tale, grele și spinoase, până dai de înțelegerea nevoii acelor ființe de liniște și izolare. Ca să fii binevenit în aceste locuri trebuie să fii dispus să înțelegi, să accepți și uneori, să îmbrățișezi o tăcere care nu-ți aparține. Arunc întrebările mele în buruieni și caut cărarea.
Lătratul câinilor, fericiți și speriați de șirul uman, ne anunță că am ajuns acolo unde urmează să fim cazați. Suntem chiar în centrul satului Cheia, situat în Munții Trascăului, între o înșiruire neobișnuită de chei: Cheile Rîmeţului, Cheile Geogel, Cheile Pravului și Cheile Bălţii. Vechea școală din sat a fost transformată de Asociaţia „Clubul Montan Apuseni“ în Bază de supraveghere ecologică a zonei. Sala de clasă va fi hotelul nostru pentru o noapte. Gabi, cu familia lui, locuiește momentan în cancelarie.
Pe pământul cumpărat, Gabi, împreună cu Cristina, au pus temelia unei gospodării în stil tradițional. Treptat, gospodăria capată un sens fizic, devenind mai mult decât vise și planuri elaborate meticulos: grădină, poiată, beci, apoi construcția casei. Gabi și Cristina au strămutat și au restaurat două case tradiționale, vechi de peste 100 de ani. Încă nu sunt în totalitate gata, dar pe la vară, gospodarii speră să găzduiască într-una din ele turiștii, care vor veni să viziteze această zonă.
După un prânz târziu la masa de lemn din curte, ne grăbim să vizităm împrejurimile cât încă nu s-a lăsat întunericul. Trecem prin beciul cu de toate al familiei Suliman. E un loc special acest beci. Construit în mod tradițional de către un meșter local, în beci am găsit încă conservații, cărate cu efort, tocmai din București, dar și alte bunătăți pregătite recent. Beciul îmi pare un punct de sprijin pentru acești noi veniți, o promisiune de viață bună într-un loc nou.
Gabi ne povestește câte a aflat despre construcția vechilor locuințe tradiționale de la meșterul care l-a ajutat să strămute cele două căsuțe. De la așezarea baloților de paie pe acoperiș până la clădirea bârnelor de lemn, totul s-a făcut ca pe vremuri. Casa mică a fost strămutată ”din vale”, tot din Cheia, peste pârâul Valea Mogoșului. Pentru noi este foarte ciudat să ne imaginăm viața unei familii într-o locuință ”monocelulară”, adică o singură încăpere, care este și cameră de locuit, și bucătarie, și loc de servit masa, și loc de primire a musafirilor iarna.
Casa mare, atestată în Registrul agricol din anul 1800, a fost strămutată în 2014 din satul vecin ”De După deal”. Ne strecurăm cu toții nasurile curioase înăuntru și descoperim că și această locuință nu este chiar așa ”mare” – nu are decât o cameră cu vatră pentru gătit (numită ”la foc”) şi camera de locuit.
Trecem pe lângă o biserică veche, al cărei clopot se spune că ar fi din 1776. Până nu demult, părintele Bradea venea dintr-un sat apropiat, din Ponor, pentru a ține slujba în această biserică. Însă într-o zi nu a mai avut pentru cine și de aceea, nu a mai venit.
La întoarcere, ne atrage atenția o poartă de lemn. Gabi ne povestește că această poartă a fost construită după știința celor care au trăit demult, dar despre care nu ar fi știut dacă nu s-ar fi documentat. Poarta este una care are vraniţă cu boc, adică trei elemente: vranița, o grindă parţial cioplită pe 4 feţe, la un capăt rămânând buşteanul necioplit, pentru contragreutate, bocul, un buștean gros de stejar fixat în pământ şi stâlpul în care se fixează vraniţa.
Gabi mi se pare că se aseamănă cu oamenii muntelui doar prin dorința sa de viață liniștită. Nu râvnește să se izoleze și nu critică inovațiile secolului nostru. Are internet, citește mult și cu fascinație, ajungând să implementeze cele citite în realitate. Așa a făcut cu această poartă de lemn, așa face cu fiecare element din noua sa gospodărie. Probabil acest sat mai are o șansă prin oameni ca și Gabi, care folosesc progresele tehnologiei pentru a găsi soluții practice pentru o viață în condiții nu tocmai favorabile, care pare să reînnoade niște fire ale unui trecut aproape uitat cu niște premise noi, speranțe noi. Nu neagă, nu uită, duce mai departe.
A doua zi ne așteaptă o altă excursie fără grabă prin Cheia. O luăm spre Cheile Bălții, pe un traseu care nu este turistic. O porțiune de stânci, îngustă și alunecoasă, chiar pe marginea unui râu, îi face pe unii să se întoarcă din cale. Însă cei care rămân sunt profund impresionați de ceea ce descoperă după acest parcurs inițiatic.
Case, multe case, unele întregi. Intri și simți cum gazda ți-ar fi întins un pahar cu apă. Acum doar praful și pânzele de păianjen te întâmpină. Două paturi, o masă în mijloc, pe o sfoară niște haine, lăsate parcă ieri, într-o ladă și și haine de sărbătoare, pe pereți – icoane, o fotografie cu o femeie în sicriu…
O discuție aproape filosofică se iscă în grup și toți întreabă cum se poate ca oamenii să fi dispărut din aceste case așa de parcă au fost șterși din tablou. Călcăm printre lucrurile și amintirile lor, însă ei au dispărut. Și atunci, îmi arunc din nou ochii spre acea fotografie sumbră care mi se pare emblematică.
Cu zeci de ani în urmă, pe pârâul Cheia erau amplasate nouă mori de apă. Acestea aduceau oarecare venituri sătenilor din Cheia, căci erau căutate și de locuitori din alte părți. Însă după cel de-al doilea război mondial satul s-a depopulat și mai mult, iar lipsa electrificării a adâncit, la propriu, bezna și pustietatea locurilor. Satul izolat, cu o comunitate autosuficientă, s-a măcinat pe din interior ca un lemn, firesc și inevitabil.
Înaintea noastră, probabil mulți au trecut pe aici, căci găsim lucrurile răvășite. Dăm peste plicuri pline de praf și telegrame vechi. Scuturăm praful de pe scrisorile unor oameni pe care nu-i cunoaștem, dar îi știm. Aceste case spun foarte multe despre viața tihnită și nepretențioasă pe care au dus-o.
Case, multe case și ruine multe. Stând pe o parte, gata să cadă, chircindu-se, casele îi vor urma în curând pe cei care le-au zidit și le-au locuit. Mă gândesc cum este posibil ca o piatră ovală și înnegrită să fie tot ce a mai rămas din casa și viața unor oameni? Gabi ne spune că totul dispare foarte repede, iar natura știe să acopere, să crească copaci și ierburi, să facă totul uitat. Și e trist, căci peste puțin timp, acest sat va mai exista doar în amintirile noastre. Mă simt mai prezentă în aceste clipe care trec atât de repede. Mă simt responsabilă pentru ce se va întâmpla cu aceste amintiri. De aceea, le scriu, de aceea, le împart cu voi.
Fotografii: Ștefan Dragomir și Teia Brînză