Gigantică cu întoarcere 540 legată de un Tkachev, hindorf legat cu trecere pac, Șapoșnicova legat cu trecere 180, coborâre Tsuckahara, plus atâtea și atâtea emoții în fața televizorului. Doar comentatoarea înțelege cu adevărat denumirile și dificultatea elementelor. Noi suntem atenți să nu rateze. E important să-și ducă exercițiul curat până la capăt. După paralele, urmează solul și bârna. N-avem timp nici să răsuflăm ușurați. Haideți, fetelor!

Nici măcar nu trebuie să știi gimnastică sau să ții minte exercițiile care se desfășoară pe repede-înainte ca să te poți bucura de frumusețea acestei lumi. O altă lume. Departe de tot ce știm noi că înseamnă o zi obișnuită. O lume în care contează motivația, flexibilitatea, rezistența, forța fizică și mentală.

„Ambiția m-a ajutat să devin ceea ce sunt astăzi. Indiferent de problemele prin care am trecut, ambiția m-a ajutat să nu renunț”, îmi spune „micuța chinezoaică”, așa cum era alintată la lotul României, Steliana Nistor. S-au împlinit 9 ani de când s-a retras din gimnastica de performanță. Din cauza problemelor de sănătate, în august 2008, Steliana a trebuit să pună punct celei mai frumoase etape din viața ei. Tocmai se întorsese de la Jocurile Olimpice de la Beijing, unde a câștigat bronzul cu echipa.

Steliana Nistor

A făcut parte din lotul României începând cu anul 2005, fiind multiplă medaliată europeană, mondială şi olimpică. Pe lângă medalia de bronz de la Olimpiada din 2008, mai are două medalii de argint şi una de bronz la Campionatele Mondiale de la Stuttgart din 2007, o medalie de aur, trei de argint şi una de bronz la Campionatele Europene din 2006, 2007 şi 2008, desfăşurate în Volos, Amsterdam şi Clermont.

Am regăsit-o la Sibiu, orașul său natal, unde, de doi ani și jumătate face ce-i place mai mult: antrenează copii. Nu, nu caută viitorii campioni ai României, ci face gimnastică de plăcere, așa cum a văzut în Norvegia: „După ce m-am retras din gimnastică, am plecat în Norvegia pentru un post de antrenor. Acolo m-am lovit de un sistem total diferit. Dacă eu voiam performanță, acolo se făcea gimnastică de plăcere. Mi-a fost greu, dar m-am adaptat și am înțeles în același timp, că de fapt, gimnastică poți face și de plăcere, chiar dacă un copil are abilități pentru performanță. Apoi, am mers în Germania, unde se dorea performanță. Acolo mi-am dat seama că e o mare diferență între cele două abordări, că e mult mai frumos să le placă copiilor orele de gimnastică și m-am hotărât că asta vreau să fac mai departe. Eu sunt prea blândă cu copiii, nu aș putea să aplic un program rigid necesar pentru performanță, și-mi doresc ca ei să vină cu bucurie la gimnastică.”

Steliana Nistor

Deși a fost greu, deși i-au lipsit jocurile cu alți copii, Steliana spune că toate eforturile pe care le-a depus, au meritat. Nu regretă nimic din experiența ca gimnastă de performanță, nici programul strict, nici depărtarea de familie. Astăzi, când privește cele peste 100 de medalii și 64 de trofee, nu -i vine să creadă că ea le-a câștigat. Păstrează și costumele pe care care le-a purtat la competiții, ce-i drept nu pe toate pentru că a mai dat din ele fetițelor pe care le îndrăgește: „Când mă uit pe youtube la înregistrări din concursurile la care am participat, încă trăiesc momentele de-atunci, chiar dacă au trecut 9 ani de zile. Simt aceeași emoție, am aceeași dorință de a câștiga, de a nu rata, de a fi printre cei mai buni. Mă uit la medalii și cupe și încă nu realizez cum am reușit. Când ești la lot, nu ai timp să stai să reflectezi, ci ești într-o continuă avalanșă: să te antrenezi, să te antrenezi, să te antrenezi. Să participi la competiții și să câștigi. Eram echipa României, știam că sunt șanse mari la podium, aveam o tradiție în spate pe care trebuia să o ducem mai departe. Și acum trăiesc momentele acelea și mă emoționează.”

Multe s-au schimbat în toți acești nouă ani. Și codul de punctaj, și locul echipei noastre de gimnastică la nivel mondial, și programul de pregătire al gimnastelor și numărul copiilor care se îndreaptă către performanță. Steliana îmi spune că mai întâlnește copii care au într-adevăr calitățile pentru a ajunge sportivi de performanță, dar numărul lor este foarte mic. Și atunci, le spune părinților și îi îndrumă cu copii către Clubul sportiv Școlar de Gimnastică din Sibiu unde și ea a început când avea patru ani. Însă, îi sfătuiește să lase copilul să hotărască dacă vrea să facă performanță: „E important ca părinții să le lase copiilor libertatea de a alege. Nu trebuie copiii să îndeplinească visele părinților, ci să-și dorească cu adevărat să faca una sau alta. E important să sprijini copilul atunci când a ales să facă gimnastică, înot, baschet sau volei. Eu nu am avut această șansă de a alege. Nici măcar nu știam că mai există și alte opțiuni. De aceea vreau să fac doar gimnastică de plăcere cu copiii, să le ofer ceea ce eu nu am avut. Să se bucure de copilărie, să se distreze, să nu simtă că face cineva diferențe între ei, să iubească gimnastica, și poate, apoi, se vor orienta și către performanță dacă își doresc mai mult, dacă sunt ambițioși și vor să fie mai buni. Vor fi și momente grele dar și multe satisfacții. Am avut și eu momente când am zis că renunț, că nu mai vreau gimnastică, descoperisem că îmi place și muzica, iar cînd avem momente libere la lot, îmi imaginam ce aș face eu dacă n-aș fi aici, n-aș avea antrenamente, n-ar trebui să mai respect acest program strict. Norocul meu a fost că antrenorii m-au sprijinit și au discutat cu mine de fiecare dată când mă vedeau abătută și fără motivație. A fost greu să fac performanță, dar a meritat. Cu toate perioadele prin care am trecut, bune sau rele, nu regret nicio secundă și încă spun că a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții mele.”

Steliana Nistor a câștigat prima medalie la vârsta de 7 ani, în cadrul concursului „Mica gimnastă”, la 11 a plecat din Sibiu la Deva, iar în 2005 a fost selectată pentru lotul național. De multe ori a spus că îi pare rău că nu a fost antrenată de celebrul cuplu de antrenori Mariana Bitang și Octavian Belu. „Când am intrat eu la lot, ei chiar atunci s-au retras după Olimpiada de la Atena. Întotdeauna am avut această dorință în suflet să fiu antrenată de ei, pentru că am simțit că aveau ceva al lor de care eu aveam nevoie. Mi-aș fi dorit să descopăr acel ceva. În 2010 m-am hotărât să revin la gimnastică și aș fi avut ocazia să lucrez cu ei. Însă fizicul nu m-a mai ajutat, chiar dacă motivația a fost mare. Dacă reveneam, cred că nu ar fi fost la fel de bine cum a fost până atunci. Eu, personal mi-am atins cel mai înal țel în lumea gimnasticii, olimpiada. Mai mult de atât cu siguranță n-aș fi putut. ”

Multe din ce vedem noi în timp real la televizor, gimnastele nu văd. Așa cum nici noi nu reușim să surprindem toate gesturile lor, care le poartă sau nu noroc. Steliana îmi spune că înainte să intre pe bârnă, ca totul să meargă bine, trebuia să pășească cu piciorul stâng. Când intra în sala de concurs avea grijă să intre cu dreptul, altfel s-ar fi putut întâmpla să aibă ghinion: „Uneori mă trezeam zicându-mi: Aoleu, aoleu, ce-am făcut. Am intrat cu stângul. Dar mă concentram și-mi vedeam de treabă cum puteam mai bine. La paralele, după ce mă prezentam, ori băteam din palme, ori suflam. Cred că fiecare gimnastă are un tic al ei, care o ajută să facă față emoțiilor și să se concetreze.”

Și-am mai fi povestit și despre bătăturile din palme, și despre momentul de la Mondialele din 2007 când a prezentat un element ce nu era în codul de punctaj, și care, în mod normal trebuia să-i poarte numele dacă Federația Internațională de Gimnastică l-ar fi aprobat, dar nu știe nici până azi de ce nu s-au făcut demersurile necesare, și despre fanii ei pe care i-a cunoscut abia după ce s-a retras din gimnastică.

Dar cel mai frumos moment din cariera ei de gimnastă a fost la Campionatele Mondiale de la Stuttgart 2007, când a devenit vicecampionă mondială la individual compus, titlu care nu mai fusese cucerit de o româncă de mai bine de 40 de ani, plus medalie de argint la bârnă, deși ea și-ar fi dorit la paralele, aparatul ei favorit. Furată de competiție, nici măcar nu fusese atentă la punctaje, nu știa pe ce loc se află, dar să se gândească la o posibilă medalie.

„Eram la festivitatea de premiere, iar la un moment dat, mi-a zis antrenorul:

-Stela, du-te și tu!

-De ce? Ce-am făcut eu?

Du-te acolo şi o să vezi tu!”

Foto: Arhiva personală a Stelianei Nistor

*articol apărut în ediția tipărită Capital Cultural nr. 8.