Cu umorul și ironia-i cu care ne-a obișnuit de-a lungul timpului, scriitorul Radu Paraschivescu, analizează în noua sa carte șapte gesturi marcante care au influențat societatea românească în ultimii 25 de ani.

Carte necesară în contextul unei societăți în dezvoltare, “România în 7 gesturi” nu vorbește despre persoane, “ci de ceea ce trădează comportamentul lor public: acomodarea, delimitarea strategică de un trecut care compromite, demagogia și gargara patriotardă, trecerea dintr-o tabără în alta la momentul oportun, amnezia conjuncturală, tehnica mistificării, minciuna ca modus operandi, conștiința impunității, comerțul cu drame, mârlănia cu ifos, pamfletul folosit ca alibi pentru înjurături, lașitatea păzită de bodyguarzi”, după cum însuși autorul rezumă firul epic al celor 7 capitole.
Acțiunile au loc cronologic șirul lor fiind deschis de sfârșitul anului 1989 când Mihai Tatulic iî trage pe neașteptate o palmă lui Nicu Ceaușescu depunând astfel mărturie în favoarea transformării autentice a tovarășul Mihai Tatulici în domnul Tatulici. Sub egida motto-ului ”Fără violență”, “altfel spus, să fim drepți, dar manierați”, “fermi, dar blânzi”, “verticali, dar pașnici”, scriitorul apreciază această „invitație la cumpătare” ca făcând mai mult rău decât bine noilor comportamente ale societății post decembriste.
Narațiunea continuă cu Cornelius Roșianu care autodeclarat dizident, în 1990, cu un elan absolut remarcabil, manipulează sensul proclamației de la Timișoara.
“Iliada și Mineriada (un memento măi dragă)”, îl surprind pe Ion Iliescu negând mulțumirile pe care le-a adresat minerilor în momentul intervenției acestora în contextul mineriadei din iunie 1990, ignorând, cu o încăpățânare și o amezie greu de explicat și chiar greu de imaginat cu toată evidența lor, filmările care conțin aceste declarații.
Acțiunea continuă cu un reporter ProTV, care în capitolul dedicat gestului numărul 4, îi (și ne) mărturisește în direct unei femei că i-a murit soțul. Grozăvia nu se oprește aici, întrucât urmează întrebări nefirești situației, precum “V-a murit soțul. Ce părere aveți?”, “Vă pare rău?”, “Nu aveți nimic de declarat?”, reporterul dând astfel tonul mișcării “comerțului cu moartea”.
Capitolul 5 îi aparține unui “spectacol” de stadion pe care Mihai Stoica îl manifestă față de un suporter nemulțumit de prestația echipei de fotbal Steaua. Sub presiunea emoțiilor, celebrul președinte de club intervine simplu și simplist printr-un pumn, încadrat fiind de bodyguarzii lui Gigi Becali pentru a se apăra în caz de ripostă. Disputa se încheie cu o tentativă-eșec de dare în judecată: agresorul și agresatul își dau mâna împăciuitori sub patronajul lui Gigi Becali.
“Fir de argint saliva lui Giovanni” îl portretizează pe Giovanni Becali, în dorința-i și inspirația-i de a fi mafiot. Tocmai în sensul atingerii acestui înalt țel, îl scuipă, în direct, în cadrul unei emisiuni, pe moderatorul acesteia. Astfel autorul conclude că un astfel de om nu poate să fie niciodată un Giovanni, ci, cel mult, un Nelu.
Ultimul capitol, și astfel ultimul gest, îi aparține lui Corneliu Vadim Tudor care îi aruncă în 2011 unui executor judecătoresc un pahar cu apă în față, dovedind astfel că singura femeie față de care s-a comportat vreodată frumos ar fi fost Elena Ceaușescu. Neînduplecat, Corneliu Vadim Tudor consideră că gestul său a fost unul nesemnificativ raportat la ceea ce ar fi putut face:
“Regret că i-am dat cu paharul de apă în față (executorului judecătoresc, n.r.), trebuia să-i dau cu vitriol. Asatrebuie procedat cu hoții”.
Astfel se încheie această radiografie progresivă a comportamentelor, menită să măsoare asemenea unui fel de scară Richter, abjecțiile naționale.
“România în 7 gesturi” reprezintă o carte de atitudine din partea “unui om care s-a mulțumit să bombăne, să cultive ironii fine, dar care nu a făcut în tot acest timp o incinzie”, ne mărturisește chiar autorul care, acum, “simte nevoia să spună ferm și apăsat că aceste gesturi au deturnat marea navă care se numește România, i-au schimbat sensul și  direcția de deplasare, (…) au târât România înapoi”.
Radu Paraschivescu lasă totuși o urmă de speranță în aerul atât de critic și ironic, recunoscând totuși, că, la scară mondială, ne clasăm, comportamental și gestual, undeva la nivel mediocru, amintind astfel de I.L Caragiale și de binecunoscuta-i afirmație: “Așa e că până acum nu stăm nici bine, nici rau, adică nici asa, nici altminteri.”

Foto: Cristian Bîscă