Soneria unui telefon din acela vechi, cu disc. La care, poate vă amintiți, sunetul avea întîrziere și auzeai interlocutorul cu decalaj. Cineva răspunde și află de la persoana care se află la capătul firului, pe alt continent, că i-a murit tatăl. Vedem chipul unui tînăr de 20 și ceva de ani care, după ce primește vestea, nu plînge, așa cum ne-am aștepta, ci începe să rîdă. Asta după ce culege de pe jos o seringă. Așa începe povestea lui Patrick Melrose.

În doar cîteva minute avem deja două elemente care ne pun pe gînduri: de ce ar rîde cineva care primește vestea morții tatălui său și care e faza cu seringa? Sîntem în Londra, în 1982, și ne pregătim să explorăm următorii 20 și ceva de ani ai unui tip din înalta societate. Cine ia cuvînt cu cuvînt celebrul vers dintr-un cîntec al trupei ABBA, potrivit căruia „ar trebui să fie distractiv în lumea celor bogați”, să se mai gîndească o dată. Sau, odată intrat în lumea lui Patrick Melrose, să nu își facă nici un fel de iluzie.

Destinul lui este marcat de abuzurile la care l-a supus tatăl său și de consumul de droguri și de alcool. Aflăm asta destul de repede, căci își numește tatăl „ticălos”, iar epitetul se clarifică prin cîteva flashback-uri în copilăria lui Patrick; indiciul cu seringa este și el explicat fără echivoc. Așadar, droguri și răni din trecut: subiectele nu sînt noi, felul în care ajung la spectator este însă demn de laudă. La fel și interpretarea impresionantă a lui Benedict Cumberbatch. În mod normal ar trebui să ne indigneze încăpățînarea cu care personajul său își sapă singur groapa, dar ajungem cumva să empatizăm cu el. Patrick e un invidid aproape asocial, detestă mediul aristocratic din care provine și îi critică spoiala și ipocrizia; dar, în același timp, e un anti-erou ce se plasează dincolo de granița normalității. Încearcă să ducă o viață exemplară, departe de traumele copilăriei și de tentația substanțelor interzise; însă eforturile lui nu duc nicăieri, pare condamnat să rămînă un marginal.

Patrick Melrose este o mini-serie lansată în mai 2018 și difuzată în România de postul de televiziune HBO. Regia este semnată de Edward Berger, iar scenariul îi aparține scriitorului David Nicholls. Cele cinci episoade sînt adaptarea unor romane scrise de britanicul Edward St Aubyn: Never mind, Bad news, Some hope, Mother’s milk și At last. Cel de-al patrulea volum din serie a fost nominalizat la premiile Man Booker, iar adaptarea pentru micul ecran inversează ordinea primelor două romane. Primul episod este cel cu ”Veștile rele”, în care Patrick pleacă la New York după rămășițele pămîntești ale tatălui său. Al doilea sugerează că „Nu contează” suferințele din copilărie, sau că, de fapt, contează mai mult decît ne putem imagina. Sîntem în 1967, în sudul Franței, pe cînd Patrick era doar un puști de 8 ani. Tatăl său este un ins ce inspiră tuturor teroare: soției sale, servitoarei, copilului său, ba chiar și prietenilor. Mama, timorată de comportamentul autoritar al soțului său, își îneacă neputința în alcool pe care îl combină cu medicamente împotriva durerilor de cap. Pare că trăiește într-o lume paralelă și ignoră semnalele transmise de propriul copil, care îi cerșește în zadar atenția și afecțiunea. În mod ironic, este preocupată de acte de bunăvoință față de străini și semnează cecuri pentru organizația „Salvați copiii”. „Un pic de speranță” pare să lumineze viața personajului în episodul al treilea. Acțiunea se petrece din nou în prezent, în 1990. Patrick trece printr-o perioadă în care încearcă să rămînă „curat”. Totodată, e momentul în care vrea să se elibereze de povara ce îl macină pe dinăuntru și are curajul de a spune pentru prima dată cuiva, celui mai bun prieten al său, prin ce a trecut în copilărie. A ținut ascuns atîta vreme cumplitul secret de spaimă, de rușine, de disperare. Știe că nu poți ieși la suprafață pînă cînd nu ajungi pe fundul hăului. Poate că a venit timpul să se vindece. După ce a stat multă vreme izolat și a evitat compania oamenilor, acceptă să meargă la o petrecere. Acolo, reușește să se abțină de la consumul de alcool. Și i se mai întîmplă ceva bun: o cunoaște pe Mary. „Lapte matern” este, probabil, cel mai răvășitor dintre episoade. Are loc tot în sudul Franței, în vechea casă a părinților săi. Patrick e trecut de 40 de ani și merge împreună cu soția sa și cei doi băieți să își viziteze mama, aflată pe patul de moarte. Ea îi dă lovitura de grație cînd îl anunță că a decis să își lase averea unei organizații caritabile. E deja prea mult, iar Patrick nu mai poate suporta. Trădat a doua oară, se reapucă de băut, cu o patimă ce demonstrează că nu a reușit cu adevărat să gestioneze linia fragilă de demarcație între o viață normală și una dominată de fantomele trecutului. „Detest otrava picurată din generație în generație și mai bine mor decît să insuflu același lucru copiilor mei”, spune Patrick Melrose. Și totuși, asta face din nou: alege autodistrugerea. Este conștient că își sacrifică familia și copiii, dar tentația e din nou mai puternică decît el. „În cele din urmă”, anul este 2005, iar Patrick își caută cuvintele pe care să le rostească la înmormîntarea mamei sale. Iubirea enormă pe care i-a purtat-o nu compensează sentimentele contradictorii față de ea. Nici copilul, nici adultul nu înțeleg cum de ființa care trebuia să îl protejeze necondiționat s-a făcut că nu vede și a permis să fie victima unui tată abuziv. Va putea vreodată să ierte? Căci de uitare nu poate fi vorba.

Edward St Aubyn a pornit în scrierea poveștii de la experiențele lui personale. După ce l-a văzut jucînd pe Benedict Cumberbatch, a spus că nu mai e chiar așa de sigur că el se identifică cu personajul Patrick Melrose, dar e convins că actorul i-a dat viață mai bine decît își putea imagina. La rîndul său, Cumberbatch a fost întrebat în 2014 ce roluri ar vrea să joace. A mărturisit că i-ar plăcea să fie Hamlet și Patrick Melrose. Dorința legată de prințul Danemarcei i s-a îndeplinit în 2015 pe scena centrului londonez Barbican, iar cu Patrick Melrose trei ani mai tîrziu. Jocul lui este fără cusur. Are eleganță în interpretare, dozează foarte bine excesele și comunică dincolo de ecran tot vîrtejul de stări prin care trece personajul său. Scenele de delirium tremens provocate de consumul de heroină, cocaină, somnifere și alcool (separat sau toate la un loc), halucinațiile, tendințele suicidare sau episoadele de vertij din perioadele de abstinență ne poartă într-un montagne russe amețitor de senzații.

Patrick Melrose are o tăietură perfectă, cele cinci ore în care este concentrată lupta personajului cu propriii demoni au durata potrivită: nu simți nici elemente lipsă sau adăugiri inutile, nici că ar trena acțiunea. Ritmul dat de pendulările temporale nu plictisește deloc: se sare de la o perioadă la alta și fiecare nouă incursiune în trecut, chiar dacă pentru a explora lucruri deja știute, nu te obosește, ci completează întregul. Este aproape clinică precizia cu care sunt prezentate ravagiile pe care le produc abuzul fizic și abuzul de droguri, dar asta nu îi scade lui Patrick din sensibilitate; din contră, îl face mai uman și ni-l apropie. Spune că este un coșmar să fii lucid și nu te îndoiești nici o clipă de vorbele astea. Multe dintre replicile din serial sînt cinice, dar majoritatea au și o latură de ironie mușcătoare. În viziunea lui Patrick, „viața e doar istoria lucrurilor cărora le acordăm atenție; restul e doar ambalaj” și în loc să îi pară rău că tatăl său a murit, singurul lui regret este că tatăl său a trăit. E dezgustat de compania oamenilor prefăcuți din înalta societate, căci „prostia lor e atît de palpabilă, de parcă ai deschide ușa unei saune”. Cele mai savuroase remarci se învîrt tot în jurul adicției: el este un tip de modă veche, nu consumă ecstasy din două motive: nu creează dependență și dacă nu te distruge n-are nici un rost să încerci. În plină criză, cazat la etajul 33 al unui hotel cu geamuri din sticlă securizată, se întreabă care mai este rostul unei ferestre dacă nu o poți deschide ca să te arunci de la înălțime; gata să omoare pentru un pahar de alcool, este mirat că nu există un bar într-o clinică unde se practică eutanasia: este convins că o asemenea afacere l-ar ajuta pe proprietar să facă avere.

Patrick Melrose este o călătorie de coșmar prin mintea și sufletul unui dependent de droguri, dar care merită făcută. Fiecare întrebare ce își caută răspuns în acest serial e un fel de madlenă otrăvită. Cu toate că are gustul amar al regretului, ne lasă totuși cu nădejdea că, după o viață bîntuită de fantome, oricine merită o nouă șansă.

 de Anca Mureșan

——–

despre Anca Mureșan

Într-o viață ideală, ar citi de dimineața pînă seara, ar călători și ar vedea filme. Cum idealurile nu corespund mereu realității, și-ar dori foarte tare să existe o zi în plus între sîmbătă și duminică, în care să poate face doar ce-i place și să aiba mai mult timp să trancănească cu prietenii. 
A absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai, este redactor la Radio Cluj și scrie despre filmele care îi plac și pe LiterNet.ro.