Trei experți în comunicare publică și mass-media scriu post-factum despre câteva aspecte inedite ale evenimentelor care au marcat recent România începutului de an, protestele masive împotriva corupției.

Ioana Avădani, jurnalist și actual director al Centrului pentru Jurnalism Independent, ne propune o succintă temă de reflecție asupra sloganurilor și mesajelor transmise de protestatari.

Protestele din februarie 2017 au fost o „baie de emoții”: indignare, frustrare, speranță, bucuria că poți, dezamăgirea că nu poți, oboseala că nu mai poți, convingerea că trebuie să faci cumva să mai poți un pic, solidaritate și fraternizare. Toate acestea s-au regăsit reflectate în mesajele protestatarilor, în sloganuri, în pancarde.

Ceea ce mi-a atras atenția încă din primele zile au fost cuvinele licențioase care au abundat în aceste manifestări de creativitate. Nu din pudoare, căci, fără ipocrizie, spațiul public românesc nu excelează în eleganță. Dar utilizarea cuvintelor licențioase a fost, prin ea însăși, semnificativă. Putem vorbi de un curent „vulgar chic”, o marcă a unor oameni altfel educați și cu exercițul vieții sociale. Majoritatea acestor mesaje explicite nu denotau încrâncenarea care este de așteptat în spatele „cuvintelor tari”. Ele au avut, în majoritate, un caracter jocular, cu jocuri de cuvinte și calambururi bine gândite, tradând ușurința derivată din obișnuința exercițiului intelectual. Ele au avut, în același timp, duritatea „înjurăturii”, adresată celor care au încălcat regulile jocului democratic. „Dacă voi ați încălcat regulile, vă răspundem cu aceeași monedă”, par a spune aceste sloganuri. În al treilea rând, ele vădesc și un exercițiu de autoanaliză, de evaluare a propriei performanțe în ale protestului, schimbându-se în timp și construind unele pe celelalte și înglobând, de la zi la zi, realitățile curente ale pieței. Concluzia acestei escaladări este formulată de un astfel de slogan, apărut în a treia săptămână de protest: „…….. de hoți/ Că ne-ați dat Tourette la toți”.

Blamabile în orice (alt) context de comunicare publică, expresiile vulgare ale protestelor din februarie 2017, pot constitui, de fapt, un element de analiză asupra apartenenței sociale și a așteptărilor protestatarilor.

proteste_resize

Dumitru Borţun, profesor universitar și reputat analist al comunicării publice din România, comentează succint una dintre expresiile care au circulat cu succes în mass-media, în timpul protestelor. Comentariul său poartă titlul „Un popor și două Românii”.

Ideea celor două Românii, una premodernă şi alta modernă, nu este nouă, dar, de-a lungul timpului a fost respinsă de oamenii politici români, în numele unităţii naţionale, sub pretextul unui mare pericol extern: forţele străine care urmăresc „dezmembrarea teritorială a României”. Atunci când istoria le-a oferit românilor posibilitatea de a finaliza modernizarea iniţiată la jumătatea secolului al XIX-lea, clasa politică i-a pus în faţa alternativei schimbare socială sau unitate naţională, iar românii, au ales, în marea lor majoritate, „unitatea naţională”, preferînd să amâne schimbarea sine die.

După intrarea României în Uniunea Europeană (2007) a devenit tot mai evident caracterul vetust al civilizaţiei româneşti, inadecvarea acesteia în raport cu obiectivele integrării europene a ţării. În ultimii doi ani, grupurile socio-profesionale şi de vârstă care îşi doresc modernizarea deplină a societăţii româneşti au devenit manifeste, iar formula discursivă care concentrează aspiraţiile acestora este „Vrem o ţară ca afară!”. Cea mai recentă reacţie manifestă s-a declanşat în ianuarie 2017. În prezent, ponderea clasei de mijloc, a tinerilor cu acces la Internet, cu studii în Occident, cu lecturi de calitate, cu experienţă corporativă, a atins masa critică; aceşti oameni nu mai vor ca România Nouă să tragă după ea România Veche, o Românie care produce prea puţină valoare nouă, dar care o parazitează pe cealaltă, o obstrucţionează şi o sabotează. Acum, conflictul mocnit nu a mai putut fi muşamalizat. De ce „mocnit”? De ce până acum conflictul dintre cele două Românii nu s-a manifestat?

Pentru că acest conflict a fost escamotat de toate regimurile politice ale epocii moderne: până la primul război mondial, în numele idealului naţional, realizarea statului român unitar; în perioada interbelică, în numele consolidării României Mari; sub „dictatura proletariatului” din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, el era mascat de „lupta de clasă” şi de „idealul trecerii la socialism”; sub Ceauşescu, în numele „construirii socetăţii socialiste multilateral dezvoltate” şi al „unităţii de monolit a întregului popor în jurul partidului şi al secretarului său general” (un fel de political correctness a la roumain): în perioada post-comunistă, în numele „tranziţiei la democraţie şi la economia de piaţă”, apoi al „integrării României în structurile euro-atlantice” (toate obiectivele fiind prezentate ca fiind „de interes general”, interes ce ar trebui să-i unească pe toţi românii).

În ciuda faptului că sintagma „două Românii” a fost lansată de către unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Social Democrat din care face parte el însuşi (Vezi Adrian Năstase, Cele două Românii, Bucureşti, Editura Niculescu, 2014. Din păcate, diferenţele analizate de autor sunt nerelvante, în măsura în care sunt efecte, nu cauze ale scindării societăţii româneşti), actualul prim ministru nu agrează ideea: „Nu pot accepta să existe două Românii. Acest lucru trebuie să înceteze. Acest lucru nu este normal” (Cuvântare în faţa Parlamentului României, 8 februarie 2017 ). Primul enunţ este firesc pentru un cetăţean al României, care nu are pregătire de istoric sau de sociolog. Al doilea enunţ este tipic pentru un om politic voluntarist, care îşi închipuie că poate decreta încetarea unui fenomen social obiectiv. Cu cel de-al treilea enunţ, premierul Grindeanu, inginer de formaţie, îşi depăşeşte competenţele: evident, nu este de competenţa lui să aprecieze dacă un fenomen social-istoric este sau nu este „normal”. Interesant este că peste 12 zile, pe 20 februarie, acelaşi „specialist” în istoria socială a României se contrazice: „S-au schimbat foarte multe lucruri, dar în continuare de foarte multe ori parcă avem două Românii: o Românie urbană şi o Românie rurală. Diferenţele dintre rural şi urban sunt din ce în ce mai mari”(Cuvântare la Adunarea Generală a Asociaţiei Comunelor din România, 20 februarie, 2017 ).

În opinia mea, graniţa dintre cele două Românii nu desparte nici generaţii, nici mediul rural de cel urban, nici pe românii şcoliţi de cei neşcoliţi. Ca să faci parte din Românie Veche nu e oblgatoriu să fii pensionar, să fi crescut la ţară sau să fii la prima generaţie urbană. Avem aici două ethos-uri diferite, solidare cu moduri de viaţă diferite, pe care le găsim pe toate nivelurile sociale şi în toate mediile profesionale. Mai degrabă, lucrurile stau aşa cum le descrie actriţa Oana Pellea, pe pagina ei de Facebook: “Nu exista nicio dezbinare în poporul român. Există doar o luptă între oamenii cinstiţi şi hoţi”. Cu alte cuvinte, între Bine şi Rău.

Ceea ce vreau să spun în intervenţia mea este că această luptă este şi una dintre Nou şi Vechi, sau, cum spunea Mircea Eliade în anii ’30 ai secolului trecut, dintre „un prezent care se naşte” şi „un prezent care moare”.

proteste_tineri

Minodora Sălcudean, lector la Jurnalism&Comunicare, dar și cercetător pe nișa new media&social media, vede în protestele din România un alt fel de opoziție în care tinerii, mai ales, au mizat și pe strategii neconvenționale.

Dincolo de ideologii, de lupta partinică, de sfâșierea mediatică, de radicalizarea unor atitudini din mass-media și social media, lucruri evidente pentru fiecare dintre noi, trebuie să admitem că protestele astea au fost de departe cele mai creative de până acum.

Milenialls sau generația Y, extrem de mobilă și inteligentă tehnologic, dar și minunata generație X care s-a născut și a copilărit fără net, dar care a popularizat web 2.0 și a făcut din Facebook cea mai frecventată rețea socială din lume, iată generațiile care schimbă în România modul clasic de a protesta. Primii sunt copiii neînțeleși ai primului val de nativi digitali, iar cei din a doua categorie formează deja o densă clasă de mijloc, cu educație și principii asumate și interiorizate în anii tranziției.

Formată tradițional, Generația X e structural sceptică, anticomunistă, selectivă, se revendică de la cultura print, dar s-a adaptat pragmatic la World Wide Web. Intelectualii ei sunt, azi, voci audibile și repere morale, în spațiul public. Generația Y e, mai degrabă, apolitică din punct de vedere al opțiunii de vot, dar cu sănătoase reflexe civice, nonconformistă, fără răbdare, autodidactă, expansivă și exteriorizată în mediul digital, în care se simte ca peștele în apă. Deși incert separate cronologic de ani și simbolic de raportarea la tehnologie, ambele generații construiesc în România o altfel de cultură a protestelor. Mai dinamică, mai romantic-imaginativă, nonviolentă. Și nu e vorba doar de episoadele acute, în care oamenii ies efectiv în stradă, ci de întregi campanii civice, organizate și derulate online, de reacții prompte la abuz, de voluntariat, solidaritate și spirit de sacrificiu.

Nicicând, n-am văzut la noi o mai mare infuzie de spontaneitate și inventivitate, de la recuzită și scenarii restrânse, până la spectacolul grandios de Torch phones și coregrafie stradală amplă. De la sloganuri amuzante, până la mesaje cu miză intertextuală. De la câini accesorizați cu sloganuri, la protest prin lectură, în agora. Desigur, strategiile neconvenționale de luptă pașnică nu s-au născut în România; nu deținem paternitatea nici pentru inspiratul guerrilla mapping, dacă ne amintim că proiecții de mesaje pe clădiri s-au făcut și la Paris, după tragicul eveniment de la Charlie Hebdo. Dar asta nu are nicio relevanță. E uimitor cât de contaminantă poate fi inventivitatea românilor, cât de inspirat autohtonizată, cât de inteligent și spontan devine umorul născut din revoltă.

foto: Cristian Bîscă

(articol apărut în ediția tipărită a revistei Capital Cultural, Nr. 6)