Ani de zile i-am urmat cuminte, la pas, dinspre cartierul unde stăteam în gazdă, dis-de- dimineață, în drumul spre Liturghie. Povesteam împreună, întârziindu-mi pașii cu fiecare atunci când capătul măturii lor mai prindea câte o hârtie, deseori invizibilă, în lumea cuprinsă între bordura ce-mi scăpa vederii și o linie nebănuită, dar știută doar de ei. Uimiți că popa stă de vorbă cu ei, uneori lăsau ustensilele de lucru și treceau în sectorul celuilalt. Care stingea țigara jenat de reverendă și pleca mai departe împreună cu mine. Erau, pe-atunci, cam cum sunt eu acum. Oameni în plină maturitate de vârstă, așezați și cuminți, povestind cu un dar ce-l invidiez încă. De la ei am aflat despre bolile familiilor, cum își țin copii la școală, câtă dragoste și ură văd zilnic, în ce fel reușesc să fie vii, așa de vii, dimineața, devreme, foarte devreme.

Am descoperit că sufletul lor este plin de bucurie și sens, că nu sunt de lepădat ca prieteni și că te poți baza pe ei. Atât că, la vremea luminii din plină zi, nu-i recunoșteam ușor. Nu îi știam decât cu vesta reflectorizantă, cu galoșii lor târșiți ca și măturile, într-un joc de du-te-vino uniform și, recunosc, enervant pe când adăstam clipele dimineții în căldura patului.

Între ei, câțiva nu-și mai aduceau aminte să fi dormit vreo noapte cap coadă de 10 ori 15 ani, pe-atunci. Mutat cu locuința, le-am dus dorul până când, la o Bobotează, ne-am redescoperit la Cartierul lor general, unde nu călcase nimeni la stropit cu apă sfințită. Ne-am recunoscut. Zâmbetul lor larg, bucuria de a ne ruga, liniștea smerită din vremea dialogului au fost semne că prieteniile legate la clipe grele sunt puternice. Întărite parcă de Dumnezeu ce stă ascuns în colțul dimineții lumii.

I-am descoperit apoi în spital, bolnavi ori căutându-și bolnavii, emoționați și fâstâciți. Unora le-am botezat copiii iar altora le-am înmormântat părinții și apropiații. Egali cu sine. Ca pendularea lor pe pământ, într-un ritm numai de ei știut, deseori oprit de câte un pas de-al nostru ce nu merita, nu-i așa, prăfuit. Pe ceilalți, de pe mașini, îi vedem mai des, cocoțați, asemeni unor agenți de pază, pe marginea mașinii lor, ca un soi de gimnaști îmbătrâniți de oboseală. Guri mari, dar iubitori de ajutor, mereu așteptând un cuvânt bun, o încurajare, un gest de curtoazie. Sau, de ce nu, la vreme de frig, o sticlă de vin…

maturatori

Au schimbat hainele de pe ei câteva firme, dar ei au rămas aceiași oameni cu omenia atârnată de o muncă pe care, să recunoaștem, n-am face-o mulți dintre noi. Râdeam mereu spunând că ei da, ei au haine de firmă. Pentru altele nici nu prea au timp, se rușinează, trec printre noi convinși că miros încă, înțepător ca gunoiul dat în fiert de căldură. Degeaba le spui că nu-i așa, ei simt în ochii noștri groaza că-i recunoaștem. Râd mereu, spunându-le cât de mult semănăm uneori cu munca. Fiecare strângând rana aproapelui, excesul de bine, neputința de a conserva ori de a echilibra consumul.

Rar, la o vreme, printre ei, niște tineri cu hârtii, cu analize sofisticate, care s-au vădit false așteptări economice pentru firmă, îi însoțesc. Devin sobri, cuminți, tăcuți. Se simt bine între ei, prietenii dimineții. Care ne dau, uneori, trezirea, aducându-ne aminte că unii încep zorii mai din zori. Desigur că nu vor primi medalii și nici nu vor fi invidiați pentru munca lor. Nu știu ce înseamnă salarizarea, în condițiile în care nu vor mulți munca lor…

Nu cred, personal, că se bucură de o prea mare recunoaștere socială. Dar trăiesc printre noi, sunt cei care ne ajută să ne evităm îngroparea în nimicurile noastre. Ceea ce, să recunoaștem, nu e puțin. Poate merită, în valul de cercetare socială și culturală în care ne trăim viețile, să deschidem ochii pe oamenii care ne mențin limita siguranței deschisă. Ei trăiesc într-o cultură a imediatului care refuză eficiența cu orice preț. Sunt legați prin fire nevăzute de noi, depindem de ei cum depindem de multe dintre persoanele pe care nu le băgăm în seamă. Zilierii. Cei care-și duc zilele, uneori greu, alteori foarte greu. Paginile acestea, scurt gând de respect. Pentru prietenii dimineții.

Pr. Constantin Necula

foto: Alex Barbosa

*articol publicat și în ediția tipărită a revistei Capital Cultural nr. 10