În numărul 2 al revistei tipărite, am pornit în căutarea poveștilor nespuse. Acele povești care se află pitite printre rafturi și cărți, ce așteaptă în liniște să prindă glas. Așa au început Poveștile din bibliotecă. Am scris despre patru experiențe ale unor iubitori de carte, de vârste și preocupări diferite. Acum, ne-am gândit să povestim cu cei care își petrec o mare parte din timpul lor, printre cărți. Am plecat la drum cu gândul să aflăm  povești despre librari și bibliotecile lor.

Pe doamna Maria Moga de la Librăria Humanitas, cine n-o cunoaște!? Nici nu intri bine în librărie și auzi o voce deosebită care îți urează să ai ziua bună. Trebuie să ai și puțin noroc să o prinzi în spatele rafturilor, dimineața între 10.00 și 12.00. Viața de librar e totuna cu viața ei. „În 1990, când Gabriel Liiceanu a făcut Librăria Humanitas și am văzut primele cărți pe care și le-a propus să le tipărească, în minte mi-am zis că aceste cărți trebuie să fie altfel distribuite. Să fie cineva între cărți și oameni, să îi încurajezi să le citească. Dumneavoastră sunteți prea tânără ca să știți cum era atunci, hârtia proastă. Tipărise «Cartea Cetățeanului», vechea Constituție a țării. Începuse cu Cioran, Eliade. Cioran care lipsea total.

Atunci am dat un telefon. Prin  Liviana Dan am aflat numărul Magdei Cârneci. Prin Magda Cârneci am aflat numărul de acasă al lui Liiceanu. Am sunat și am vorbit cu soția lui și mi-am oferit serviciile. Dânsa a zis să revin și să îi spun chiar lui. Am revenit, i-am spus: «Uite, asta sunt și aș vrea să facem o librărie». El a venit la Sibiu. Mama mea îmi spune: «Ce faci, vrei să fii vânzătoare? Ce va zice frate-tu?» Fratele meu era profesor universitar. Trebuia să am o întâlnire cu Gabriel Liiceanu la fostul Inspectorat de Cultură.

Maica Domnului, nu știu dacă e bine, dacă crezi că e bine, că pot să fiu de folos, descură-le. Dacă nu, încurcă-le.

Seara vorbeam cu soțul meu, ce să fac, să mă duc, să nu mă duc…Soțul meu mi-a dat răspunsul care m-a responsabilizat într-un fel: «Să te gândești bine, nu cumva să iasă rău și pe urmă să spui că am zis eu.» Cu acest răspuns am venit dimineața la Catedrală, la icoana Maicii Domnului și am zis: «Maica Domnului, nu știu dacă e bine, dacă crezi că e bine, că pot să fiu de folos, descură-le. Dacă nu, încurcă-le».

Am avut această primă întâlnire cu Gabriel Liiceanu. Pe urmă, m-a chemat la București, mi-am luat concediu fără plată de la fabrică și am venit, am amenajat. Un părinte mi-a dat lemne de la mănăstire, de la Sâmbăta și am făcut rafturile. Mai târziu, ne-am extins aici. Am început cu o clădire mică. Unde e acum scara, era magazia. Ne-am extins, aici era un magazin de îmbrăcăminte/încălțăminte.

„Copiii ăștia nu sunt copii de crâșmă”

Când eram în clădirea cea mică, aici, în față, era un copac. Eram așa de fericită pentru că veneau mulți copii, nu am cuvinte să vă spun…așa…parcă mă îmbătam ca un burete. Pe unul dintre ei, foarte retras, acum e profesor universitar, l-am văzut că intră în dialog cu un altul și m-am bucurat enorm. Au ieșit, era iarnă și stăteau sub copacul ăsta și povesteau. În momentul acela am avut un declic și am zis: «Copiii ăștia nu sunt copii de crâșmă. Copiii ăștia, trebuie să povestească undeva și nu au unde.»

Maria Moga

Maria Moga, foto: Gabriela Cuzepan

În urmă cu foarte puțin timp coborâsem în pivnița clădirii, pentru se înfundase conducta. Acolo am văzut un spațiu imens, plin de gunoaie. I-am chemat pe copii, pe studenți, să facem muncă voluntară și am scos toată mizeria de acolo. Am mers la Mitropolitul Plămădeală și i-am povestit, un ceas a stat de vorbă cu mine și a zis: «Îmi place ce vrei să faci, un loc unde copiii pot să se întâlnească, să citească, să povestească între ei. Cred că am să trimit pe cineva sau poate o să vin chiar eu.» Și m-am trezit cu el, fără să mă anunțe. L-am coborât în pivniță și abia după asta i-am spus lui Liiceanu. Atunci nu a avut bani să demareze lucrarea, dar mai târziu a ajuns ceea ce este acum. Așa s-a născut locul acesta.”

„Biblioteca e viața mea”

Doamna Moga nu vorbește despre cărți ca toți ceilalți, vorbele dânsei te fac să vezi povești și să cauți răspunsuri. Te determină să mergi repede spre bibliotecă sau librărie și să deschizi o carte, nu contează care. „Descrisă într-o singură vorbă, biblioteca e viața mea. Ce vă spun acum, nu am mai spus. În urmă cu vreo 20 ani, am avut o criză, într-o noapte, de hipoglicemie, simțeam că mă duc. Ultimul meu gând era că mor și nu o învățasem pe Ana să spele chiloți. Ana e copila mea. Șoțul a chemat doctorița de familie. A venit noaptea, iar pe urmă mi-a povestit că, ieșind din casă, soțul meu a deschis ușa spre încăperea unde sunt cărți și a spus: «Astea sunt viața ei».

„Nu știu ce va fi, dar poate depinde și de noi să fie mai bine”

Țin la toate cărțile în aceeași măsură. Am împrumutat și împrumut cărți, chiar dacă nu le mai primesc înapoi, cu gândul că doar, doar le va citi cineva și se va schimba lumea asta încet, încet. Trebuie să deosebești oamenii între ei și să găsești destinatarul. Nu spre laudă, lipsă de modestie poate părea, dar am priceput ce am citit. E o gamă destul de largă, pot să zic că e un ghiveci uneori, acolo. Din fiecare am luat ceea ce mi se potrivea mie pentru drumul meu. E foarte greu să îmi găsesc destinatar, unul singur. Sunt mai mulți care se pot bucura de cărțile pe care, din prima copilărie, le-am cumpărat.

Îmi dădeau mama și bunica bani de cheltuială și mergeam să îmi iau cărți. Am îndrăznit tot timpul să mă gândesc ce va fi după noi. Nu știu ce va fi, dar poate depinde și de noi să fie mai bine.”

Un loc născut din prietenia librarilor

Următorul librar la care am ajuns este Vladimir Barbu. Prietenii îi spun Vladi, și-l găsiți tot timpul la librăria Habitus. „Am lucrat cinci ani la Librăria Humanitas, după care am avut o pauză și am lucrat la Astra. În 2014, mi s-a oferit șansa de a deschide o librărie. Domnul arhitect Vladimir Grigorov ne-a dat un spațiu și ne-a ajutat cu partea logistică. Eu, Marian, pe atunci și Cătălin, am venit cu know-how-ul. Ce putem face noi din spațiul acesta, cum putem face o librărie? Dragostea de carte era oricum undeva, cu toate că în liceu și facultate nu s-a manifestat excesiv. Însă, de când am început să lucrez la Humanitas, din 2008, ceva s-a întâmplat.

„Orice librar visează să aibă o librărie a lui”

Chiar dacă este obositor și noi ne ocupăm de toate chichițele, pentru prima oară, după doi ani, pot să spun că sunt mândru de ce am făcut. Nu aș fi reușit singur, fără Marian, Cătălin și fără gașca de aici, Cafeneaua din Librărie. Nu pot singur și nici nu vreau. În ultimul an și jumătate mi-am dat seama că oamenii fac locul. Nu știu dacă mă văd făcând altceva. Primul articol apărut la deschiderea librăriei, avea titlul «O librărie născută din prietenie». Tot timpul mă emoționez când vorbesc despre asta. Pentru că așa este, s-a născut din prietenie. Am fost împinși de la spate de  doamna Moga, de la Humanitas. Ne spunea: «Trebuie să faceți asta, sunteți tineri, e o librărie a voastră». Într-adevăr, orice librar visează să aibă o librărie a lui, iar acum avem. Trebuie să exploatăm spațiul acesta la maximum și să facem din el un punct de reper cultural în Sibiu.

Vladimir Barbu, foto: Cornel Moşneag

Vladimir Barbu, foto: Cornel Moşneag

Biblioteca mea de acasă înseamnă la fel de mult ca și cărțile din librărie. Sunt moștenire de la părinții mei și de la fratele meu mai mare. Având foarte multe cărți vechi pe care nu am vrut nici să le dau, nici să le arunc, la ultima «curățenie» am pus în cutii și am dus în pod niște cărți tehnice de ale tatălui meu, de pe la 1980. Așa am făcut loc pentru cele vechi. Cât am lucrat la Humanitas mi-am cumpărat cărți și am reușit să adaug, însă nu foarte multe, pentru că acesta e farmecul de a lucra în librărie. Ai cărțile la dispoziție, iar relația cu editurile te ajută să ai cărți fără să le iei neapărt acasă. Pur și simplu le citești, pentru că trebuie să cunoști câte ceva despre fiecare carte, ca să poți să o dai mai departe.

„În momentul în care citești o carte, o cumperi și o ai în biblioteca ta, cartea aceea deja are personalitatea ei”

În ultima vreme am cumpărat doar cărțile care mi-au plăcut foarte mult. Am devenit mult mai selectiv. De aceea, biblioteca mea nu a devenit foarte mare în ultimii ani, însă cumpăr strict ce îmi place. Foarte, foarte rar împrumut cărți. Am împrumutat acum câțiva ani și nu le-am mai primit înapoi. Prefer să îndrum omul spre librărie. Nu e pentru business. Pur și simplu consider că în momentul în care citești o carte, o cumperi și o ai în biblioteca ta, cartea aceea deja are personalitatea ei. Dacă o dai din mână în mână, cumva se întâmplă ceva acolo. În momentul în care ai luat-o e a ta și trebuie să o păstrezi pentru tine. Una este experiența ta, alta este a altcuiva care citește aceeași carte. Plus că așa se decimează și bibliotecile.

Dacă e musai și cartea chiar nu se mai găsește pe nicăieri, dacă un client o vrea și noi nu o avem, atunci da, o împrumut

Sunt cititori care nu aduc cartea înapoi. Dacă e musai și cartea chiar nu se mai găsește pe nicăieri, dacă un client o vrea și noi nu o avem, atunci da, o împrumut. A fost cazul unei doamne, acum doi ani. Am avut o lansare de carte, «Despre oameni și animale», despre un medic veterinar din Sibiu, Iacob Ciuceanu. Am avut 100 de exemplare și le-am vândut pe toate. A venit o bătrânică, neapărat voia cartea și nu știa cum să facă rost. Eu aveam una cu autograf și i-am dat-o să o citească. Am ezitat, dar după două săptămâni a venit cu ea înapoi și mi-a mulțumit.”

Am mai pus în sacul nostru încă două povești, cu gândul că unde e pasiune, orice e posibil. Continuăm să aflăm și altele. Dacă și tu vrei să ne împărtășești ce înseamnă cartea pentru tine, invită-ne în biblioteca ta și las-o să ne spună povestea ei.   Primele povești le găsiți AICI.

articol apărut în numărul 4 al revistei Capital Cultural