Mă întâlnesc cu Paul și Phantom la o terasă, în centru. Paul, nevăzător total, are 20 de ani și e student la Jurnalism. Om și câine, se așază sincron. Paul, pe scaunul din fața mea, Phantom lângă piciorul lui stâng, lipit de gambă. Dau să-l mângâi, cum am mai făcut-o în alte dăți, când ne-am întâlnit, dar îmi amintesc că am citit undeva că, atunci când poartă hamul special, câinii ghizi sunt în timpul serviciului; îmi cenzurez, așadar, gestul. Îi spun asta lui Paul, iar el admite că e una dintre problemele cu care se confruntă pe stradă. Oamenii care iubesc animalele vor să interacționeze cu Phantom, dar îi distrag atenția de la ceea ce face. Concentrarea câinelui devine, astfel, foarte dificilă. Când „lucrează”, câinele ghid are de detectat obstacole, de ascultat comenzi și de urmat un traseu pe care, în prealabil, l-a memorat. Phantom se achită de toate astea cu o seriozitate uimitoare. În plus, învață cuvinte. Acum știe aproximativ 50, printre care și „facultate” sau “Jurna”. Doar acolo trebuie să îl ducă pe Paul zilnic.

Prieten, nu „stăpân” și educație, nu „dresaj”

Ca să înțeleg diferența dintre cum e Phantom în modul  de serviciu și cum e în cel de companie, Paul îmi propune să-i scoată handler-ul (hamul special, cu cadru metalic). În local mai sunt câteva mese ocupate. Oamenii privesc curioși. Eu sunt cu ochii pe Phantom care stă calm, are o privire serioasă, dacă nu chiar gravă. Abia clipește, în imobilitatea lui perfect controlată. Când Paul îi spune să se ridice, labradorul execută imediat comanda. Atenția câinelui este acum maxim orientată spre Paul. În timp ce i se scoate hamul, Phantom devine, însă, sub ochii noștri, un alt câine. Cu un licăr jucăuș în privire, dă din coadă bucuros, cautând să-mi arate cât de tandru și afectuos poate fi în afara serviciului. Merge la alți oameni pentru a le arăta prietenia. Eu îl readuc la masa noastră. Mă ghemuiesc ca să fiu la același nivel cu el. Își apasă capul pe genunchii mei și cere să fie mângâiat. Îmi linge recunoscător mâinile. E tot o veselie și-o joacă. După cca. 10 minute, Paul îi fixează din nou handler-ul, iar Phantom se resetează instant. De la expresia feței și până în vârful cozii redevine sobru. Își reia calm locul din stânga lui Paul. Mă privește absent. Încerc să-l ispitesc cu o vorbă dulce, dar rămâne impasibil.

Phantom are doi ani și opt luni și e unul dintre cei aproximativ 15- 20 de câini ghid din România. O țară cu zeci de mii de nevăzători. I-a fost dăruit lui Paul de către asociația Angel Dog, care mai are în pregătire intensivă alți trei câini ghid pe care-i va dona. Phantom e norocos să lucreze pentru un tânăr ca Paul care nu doar că iubește animalele, dar de mic a fost pasionat de dresaj sau, mai degrabă, de „educația câinilor”,  cum îmi nuanțează zâmbind. Mai are acasă doi foxterieri și un câine comunitar adoptat de care se ocupă zilnic.

Paul și Phantom sunt prieteni și parteneri. Alcătuiesc o echipă bine sudată în care fiecare își știe foarte bine rolul. Legătura lor nu e bazată pe dominație și supunere, ci pe comunicare și încredere. Știu că depind unul de celălalt, pentru că viața unui nevăzător activ în România este o perpetuă aventură, cu riscuri și obstacole la fiecare pas.

Când „neascultarea” protejează și chiar salvează vieți.

Cu puțin timp în urmă, lăsat la o destinație greșită de către un taximetrist, Paul a încercat să regăsească singur drumul bun, cu ajutorul lui Phantom. După doar câțiva pași, însă, câinele s-a oprit, așezându-se de-a curmezișul, în fața tânărului, astfel încât acesta să nu mai poată înainta. Deși primea comanda să meargă, Phantom era de neclintit. O doamnă care trecea pe-acolo l-a avertizat pe Paul că a nimerit într-un șantier și că înaintea lui se află o groapă proaspăt excavată. A fost pentru prima dată când, confruntat cu un pericol real, Phantom și-a dovedit totala loialitate și abilitățile unice ale unui câine ghid. O astfel de abilitate este și „neascultarea inteligentă”, adică refuzul prietenului necuvântător de a executa o comandă care îl pune în pericol pe partenerul său nevăzător.

Pot înțelege și accepta că există și oameni care nu iubesc animalele sau care sunt complet nepăsători în ceea ce le privește. Consider că atâta vreme cât nu le fac rău, nu e nicio problemă. Dar un câine ghid, nu e un capriciu, nu e un câine de companie, nu e o fiță, nu e un lux. Phantom e, pentru Paul, extensia ființei lui. E speranța cotidiană a unei vieți normale care presupune și deplasare. Phantom vede pentru Paul și simte odată cu el. Iar pentru asta, inteligentul prieten necuvântător depune un efort triplu față de un câine de companie obișnuit.

Care sunt adevăratele bariere din viața lui Paul și a lui Phantom?

Paul și Phantom, în parc.

Paradoxal, în primul rând, cele din mintea unor oameni care se consideră normali, adică fără vreo dizabilitate diagnosticată. Adică taximetriști care refuză să-i transporte, persoane care nu acceptă prezența câinelui ghid în localuri, instituții sau mijloace de transport. De reacțiile lor intolerante sau chiar agresive, Paul se lovește frecvent. În astfel de momente, lipsite complet de înțelegere, deschidere și empatie, Paul invocă articolul 64 din legea care îi apără drepturile. Chiar și așa, unii dintre semenii noștri rămân impasibili. În primăvară, un prieten, tot nevăzător, a fost bruscat și împins, literalmente, cu câinele afară dintr-un autobuz de către un șofer furios, deși avea bilet, iar pe hamul special al labradorului scria „câine ghid”. Se întâmplă într-o Românie europeană.

Îl ascult pe Paul povestindu-mi toate astea. Nu se plânge, ia lucrurile așa cum sunt, deși „normalitatea” vieții lui este cu totul alta decât a vieții noastre. Dacă pe noi ne supără uneori acreala vreunui angajat rutinat, am putea să ne întrebăm, făcând un mic, foarte mic exercițiu de imaginație, cum ar fi să trăim aproape zilnic refuzuri sau jigniri, fără să fi greșit cu nimic? Și tot, paradoxal, în ciuda vederii pe care din plin o au, unii oameni (cu „o” mic) suferă de cea mai neagră cecitate…

Paul are planuri mari. Vrea să se specializeze în jurnalismul de radio. Va continua să promoveze asociația care i l-a dăruit pe Phantom, va consilia nevăzători care își doresc un câine ghid, iar din toamnă va merge prin școli, cu prietenul lui necuvântător, pentru a le vorbi copiilor despre prietenie, normalitate și respect, despre felul în care ne putem sprijini unii pe alții, cu dragoste.

 

text și foto: Minodora Sălcudean

  • articol publicat în ediția tipărită a revistei Capital Cultural, numărul 9 .