O călătorie nu are nevoie de motive. Şi dovedeşte, în scurt timp, că-şi este sieşi suficientă. Crezi că vei face o călătorie, dar în scurt timp pricepi că ea, călătoria, e cea care te face – sau desface. 

Nu am mai resimţit atât de acut dorul de ducă de cînd am fost pe drum cu Kerouac. Să fiu tras cu totul într-o învălmăşeală de paşi nestingheriţi. E vorba despre un întreg neastîmpăr al întâlnirii cu o lume minunat sculptată în şerpuiri de drumuri, drumeaguri, poteci şi căi. În „L’usage du monde”, tradusă în limba româna ca „Rostul lumii”,  Nicolas Bouvier trasează itinerariul unei călătorii modelatoare.

Jurnal de călătorie, scris cu deosebită măiestrie literară, „Rostul lumii” te poartă pe urmele lui Nicolas Bouvier, student, care renunţă la lucrarea de licenţă, şi alături de prietenul său, Thierry Vernet, se  urcă la bordul unui Fiat Topolino, pornind într-o drumeţie fantastică, din Belgrad şi pînă la Khyber Pass, în Afganistan. Întâmplările au loc la începuturile anilor ’50, cînd graniţele lumii au fost rescrise în urma celui de-al doilea război mondial, cînd rănile conflictelor politice şi religioase pulsau între aceste graniţe, alături de tradiţiile milenare şi de rostul unor civilizaţii.

thierry-vernet-in-fiat-topolino-copyright-foto-nicolas_-bouvier

©Hoebeke

Ceea ce face cartea lui Bouvier mai mult decât un jurnal de călătorie este perspectiva deosebită în care ne este relatată călătoria. Eşti acolo, privind cu ochii tăi taine ale unor peisaje ascunse, simţind prin toţi porii căldura topindu-se în nisipuri, la ceasul apusului, o extraordinară experienţă senzorială a ceea ce înseamnă să pui un pas în faţa altui pas, într-un şir nesfîrşit de paşi.

Nu atât simţul fin al observaţiei, cât afinitatea pentru descifrarea unor amănunte prin trăire proprie, îl face să fie remarcabil. Evocarea unui Orient brăzdat de sute de ani de lupte şi războaie, evocarea unor oameni care se supun legilor sacre de acum cinci mii de ani, care prin felul lor de a fi minimalizează perfecţiunea Occidentului. Imprevizibilul înconjoară aceste neamuri milenare, care se ucid cu sînge rece, dar recită sute de versuri din Hafiz. Evocarea unui albastru străvechi care adastă blînd, ca un artefact scos brusc la aer, după sute de ani în care a zăcut îngropat. Moschei şi chemări tărăgănate la rugăciune. Aceasta este lumea lui Nicolas Bouvier.

Cu aromă de nisipuri mişcătoare şi caravane nomade, îmi apare mie, cu chipuri ascunse de pînze, pînze care păstrează în ele arome tainice de lămîi înverzit. Toate acestea într-un albastru fluid, care se strînge şi se destinde ca o inimă a deşertului.

„În ziua aceea, am crezut că deţin ceva, un adevăr care-mi va schimba viaţa. Însă nimic de această natură nu e dobîndit pentru totdeauna. Lumea trece prin noi ca o apă şi pentru o vreme ne împrumută aparenţa ei. Apoi se retrage şi ne lasă în faţa vidului pe care-l purtăm în noi, în faţa acestui soi de incapacitate capitală a sufletului pe care trebuie să învăţăm s-o suportăm, s-o înfruntăm şi care, paradoxal, e poate resortul nostru cel mai sigur.”

rostul-lumii-jurnalul-unei-calatorii-de-nicolas-bouvier-2007

de Alexandru Stoian


Alexandru Stoian este student la jurnalism. Îi plac la nebunie cărțile. Cele mai multe zile le petrece printre rafturile cu cărți. Este librar la Librăria Humanitas Constantin Noica, din Sibiu. Îi plac la nebunie filmele. Uneori, este doar spectator, alteori, creator amator de scurt metraje și documentare.