Sunt printre noi. Îi întâlnim și îi evităm la tot pasul. Îi asociem cu mirosul urât, cu mizeria, cu lenea. Îi judecăm sau suntem indiferenți. Am uitat să fim oameni. Ne e frică să ne asumăm neputința celuilat, ne e frică să iubim.

Anca. O vedeam des pe străzile din centrul Bucureștiului, cu un rucsac în spate, cu haine ponosite și îmbinate aleatoriu, dar întotdeauna cu un strop de ruj pe buze și un trandafir în par. Era un personaj. Mi-a atras atenția când am auzit-o fredonând un cântec. M-am oprit și am întrebat-o: sunteți actriță? A răspuns cu zâmbetul pe buze: „Nu, scumpa mea, am fost telefonistă. Acum sunt om al străzii”.

Nu are telefon, nu are o adresă. Dacă vrei să-i dai ceva, trebuie să stabilești un loc de întâlnire pe care ea și-l notează într-un carnețel și promite să vină. Dacă nu ajungi la ora stabilită, nu știi de unde s-o iei. Ea își continuă călătoria.
I-am propus să ne întâlnim la un ceai și să-mi povestească viața ei. A acceptat bucuroasă.

Într-o dimineață am invitat-o într-o cafenea din centrul Bucureștiului. S-a sfiit să intre, zicând: „Întrebați… pentru că, pe mine, s-ar putea să nu mă lase înăuntru”. Am intrat împreună. Timp de două ore și jumătate am depănat amintirile unui om al străzii. Contrastul a fost surprinzător. Aveam în fața mea un paradox: o femeie cultă, cu o dicție și un vocabular de excepție, cu o coerență și o jovialitate pe care rar le întâlnești. Și de 20 de ani – om al străzii.

anca-oamenii-strazii

La sfârșit am luat-o la pas împreună prin Centrul Vechi. Am povestit, am râs, am făcut poze. Oamenii ne priveau curioși și nedumeriți. „Vezi? Se uită la mine de parcă aș avea 200 de ani! (râde)

Cum începe povestea dumneavoastră?

Bunica mea era macedoneancă și pe timpul războiului s-a refugiat în România. Așa l-a cunoscut pe bunicul, în tranșee. El era contabil, evreu austriac la origine. Au reușit să plece la Slatina unde și-au refăcut casa. Însă după război a fost destul de greu. Mama, la 18 ani a plecat în București. Nu avea bani și își vopsea pantofii, își mai punea câte o broșă la rochie să pară că-i nouă. Atunci se dădea un concurs la poștă, la telecomunicații. A luat cu brio și a lucrat ca telefonistă. După doi ani l-a cunoscut pe tata, el lucra la Danubiana, maistru la anvelope. S-au cunoscut… la telefon. S-a îndrăgostit de vocea ei. Au stabilit să se întâlnească. A fost o poveste ca în romanele acelea… cu Lorelay. Pe atunci lumea era mult mai romantică, nu atât de pragmatică cum e acum. Îmi povestea mama că avea o rochie roz (pe vremea aceea se purtau jupoanele și mărgele la gât), pantofi albi în picioare și i-a spus tatălui meu că va avea în mâna o sticluță de apă oxigenată ca s-o recunoască. Tata a venit îmbrăcat la costum și cravată și dat cu apă de lavandă (îi plăcea foarte mult lavanda). S-au văzut, s-au plăcut, s-au căsătorit și așa am apărut eu.

Când auziți cuvântul copilărie”, la ce amintire vă duce gândul?

Toata copilăria mea a fost frumoasă, dar îmi vin cel mai bine în minte vacanțele ce le făceam pe la Amara, în Ialomița. Mama avea o mătușa acolo, tanti Maria, care ținea căprițe, gâște… Mă jucam cu rățuștele, mă duceam noaptea și furam roșii din grădină și le mâncam pe loc, aveau un gust deosebit. Îmi mai amintesc că a fost un an în care tata s-a operat de hernie și eu îmi doream o bicicletă Pegas cu coarne. Era destul de scumpă atunci. Mi-a spus că nu mi-o poate cumpăra pentru că nu merit, nu mai știu cu ce îl supărasem.

Și, seara, în ajunul zilei mele de naștere – el a venit cu mâna goală și m-am supărat: Uite, vine cu mâna goală, nu cu flori, nu nimic… sunt și eu domnișoară! …și m-am ofensat. Și tata zice: „Caută și tu acolo pe scară, vezi ce găsești!”. Și acolo, pe scară, era o cutie mare cu o bicicletă Pegas demontabilă. Asta mi-a dat de înțeles că atunci când tata făcea ceva, chiar dacă era pe ascuns, era o bucurie imensă. M-au iubit mult părinții mei și tot ce mi-am dorit pot spune că am avut.

anca-oamenii-strazii

La 24 de ani lucra împreună cu mama ei ca telefonistă, între timp îi murise tatăl și nu-și mai puteau permite să întrețină apartamentul din București. O mătușa din Slatina (sora mamei) le-a propus să-l vândă și să-și ia o casă în Slatina, lucru care s-a și întâmplat, dar care nu avea să le aducă liniștea pe care o căutau. De toate tranzacțiile s-a ocupat mătușa și, după cum povestește Anca, au urmat momente grele când stăteau mai mult sechestrate în casa ce fusese cumpărată din banii lor. Fără să știe, li s-au făcut dosare de internare la psihiatrie. A urmat cea mai grea perioadă din viața ei. După un timp, a reușit să scape de acolo și să-și anunțe un unchi din București despre situația în care se aflau. După externare, mama ei era deja bolnavă. Au urmat momente dificile, cu spitale și tratamente. Între timp, Anca a venit în București. Cu greu a acceptat știrea că mama ei nu mai e. Așa a început viața pe stradă.

Aveați unde să stați în perioada aceea?

Nu, n-aveam… pentru că murise și unchiul meu. Stăteam pe stradă, dar eram cochețică, pentru că mă duceam la baie, mă aranjam. Îmi plăcea să fiu cochetă ca să nu râdă lumea de mine. N-aveam unde să păstrez hainele. Când se murdăreau, le aruncam, nu le mai duceam la Nufărul la spălat. Îmi luam altele de la magazinele second pentru că erau ieftine atunci. Aveam câțiva bănuți strânși. Îmi mai dădea și lumea mâncare și mă descurcam. Noaptea intram în scările de bloc, puneam preșurile de la uși pe partea unde nu este cu ștersul picioarelor, puneam cartoane peste ele ca să fac puțină izolație pentru că era ciment jos. Peste ele puneam o haină și o altă haină peste mine, dacă mai aveam. Îți dai seama ce somn era! Iar dimineață te mai trezeai cu câte un locatar care te lua la rost. De-asta umblăm cu haine doldora pe noi, pentru că nu știm unde și cum o să înnoptăm și să avem cu ce ne acoperi măcar. E o umilință mare pe care trebuie s-o suporți, n-ai ce să faci. Că te umilești nu-i nimic, că și Dumnezeu s-a umilit, dar măcar s-o faci cu un scop. Dar ca să n-ai niciun scop și te umilești, degeaba e…

Care ar putea să fie scopul?

Pai, uite, de exemplu, să-l ajute pe cel de lângă el sau să se ajute pe el că să iasă la suprafață, să iasă din mizerie, din sărăcie…

Cum simțiți acum oamenii? Este o altă lume. Aveți prieteni, va simțiți ca făcând parte dintr-o comunitate?

Am mulți prieteni care stau pe stradă și chiar am învățat de la ei multe lucruri. Omul care stă pe stradă este lovit din toate părțile și este nevoit să se descurce. Am învățat că trebuie să respecți orice om pentru că este un suflet. Am învățat că viața este ca o junglă. Dacă nu te descurci, te devorează alții mai mari. Pe stradă trebuie să stai cu picioarele bine înfipte în pământ. Aici nu-ți mai permiți să fii aerian că nu ai cum. Trebuie să fii mai reținut la bani. Când cerșești un ban și știi cu câtă trudă și umilință… nu poți să-l dai imediat pe ceva. Trebuie să te gândești. Oamenii de pe stradă nu sunt așa cum îi văd cei care au case, cum că ar fi niște oameni ratați. E adevărat, sunt și din această categorie, dar cei mai mulți au o conduită morală bună și se descurcă poate mai bine decât oamenii care au tot ce le trebuie.

Sunt oameni care nu vor să se mai reintegreze într-o viață normală… Îți dă  strada o anume libertate la care nu vrei să renunți?

Da, e adevărat că sunt oameni care nu mai vor, dar nu e vorba de libertate. E o libertate prost înțeleasă. Știi de ce? Pentru că poate să fie o libertate care să-ți folosească, și poate să fie o libertate care să-ți dăuneze. De obicei, drogul, băutura, delicvența creează dependență. Atunci când ești înt-o comunitate, nu le poți face și automat nu mai e lumea lor, se trezesc prinși într-o realitate pe care n-o agreează. Și se întorc la matcă, la felul în care erau obișnuiți să se comporte până atunci. Dar sunt oameni care ar vrea să se rupă de viața aceasta și care vor să-și aducă un aport în societate. Am o prietenă care ar vrea, săraca, să se rupă de acesta viață, dar nu poate. Nu are nicio relație. A mai lucrat, a mai făcut menaj, a mai ajutat câte o bătrână și ar vrea să-și ia un serviciu. Are băiatul bolnav – 27 ani, soțul e alcoolic, stau în condiții sub orice critică. Sunt unii oameni care n-au șansă în viață.

Despre cerșetorie

Săracia poate fi o virtute, poți să fii mult superior celorlalți prin gândire, nu prin haine. Cum sunt eu, stau pe stradă, murdară, jegoasă și m-a certat lumea: „Cerșetoare, dă-o dracu’! Asta e o cerșetoare, nu-i place să muncească! Adună de la ăla, de la ăla, trăiește așa din milă.” E bine spus, e adevărat, trebuie să muncești. Dar nimeni nu își pune problema: cine te poate lua de pe stradă să te bage într-un serviciu când tu nu ai o incintă, un somn, niște condiții elementare. Vezi? Omul e bun numai să acuze, unii din ei. Și eu am acuzat la rândul meu. Și eu am făcut greșeala asta. Trebuie să fim atenți să nu-i judecăm, să aruncăm asupra lor o vină. Trebuie să ne gândim că a fost o conjunctură care i-a adus pe cei care cerșesc în situația asta. Nimeni nu a vrut să ajungă așa și, nici nu cred că este cineva care să dorească să-i fie rău, poate doar dacă-i inconștient. Ca să dormi prin blocuri, prin scări, huiduit, scuipat, să stai la -25 grade sub prelate, celofane, nu e ușor de îndurat. Când vezi că toți sting luminile și au baie caldă și o masă, iar alții stau pe străzi… începi și-ți închipui, merg gândurile fără să vrei. Și îl vezi pe om, murdar pe stradă și nu dai două parale pe el. Simti așa… ca o rană. Dar știi cum este? Nu neapărat o rană care te doare, dar ea există. Există rana aia în tine și mocnește. Ai tendința să zici că nu ți se întâmplă ție, că vrei să te trezești din coșmarul ăsta, dar nu poți.

anca-pe-strada

Despre viață

Să știți că viața e cel mai bun pedagog, viața te învață. Din viață, înveți niște lucruri fără să ai profesor. Tu ești elev, tu ești profesor. Viața în general e dură, dar îți arată niște lucruri pe care nici în școală nu le poți învăța. Un om care nu se descurcă și nu caută să aibă niște valențe mai mari și nu caută să iasă din gunoiul ăsta, din latrina asta în care fierbe, se va afunda. E ca mâlul care te duce în jos și nu te mai oprești. Trebuie să fii undeva la suprafață că să poți ieși.

Ce v-a ținut în picioare și v-a dat putere să mergeți mai departe?

Muzica și cititul mi-au dat un mare impuls să trăiesc. Mergeam în sălile de lectură ale bibliotecilor și citeam, nu era cu carduri de acces ca acum. Am citit mult, iar muzica m-a ajutat să n-o iau razna. Este ca o alinare a suferinței sufletești, e ca un pansament. E ceva care vine și ne ridică din toată constrângerea și lucrurile absolut barbare pe care le trăim. Mi-au plăcut mult romanțele. Ileana Sărăroiu (era feblețea mea în materie de romanță și muzică populară), Sile Dinicu, Angela Similea, Mirabela Dauer, Corina Chiriac, Abba, Bonnie M, Madonna (îmi place cum cânta), Aurelian Andreescu, Dan Spătaru, Doina Spătaru, Mădălina Manole. Julio Iglesias mi-a plăcut mult, știam să-i fredonez multe piese. Dolly Parton, Dalida, Charles Aznavour, Yves Montand, Mireille Mathieu, Edith Piaf (care a avut o viață cam ca a mea, că tot pe străzi a stat), Demis Roussos, Nat King Cole. Muzica lor mi-a încântat copilăria și tinerețea, cu asta am trăit și pe-asta o știu. Mama avea un pick-up mare – Pacific 3 – și punea plăci permanent. Acum am un radio cu căști și îi pun  baterii. Muzica e a doua mea naștere. Și poate spun mult, dar așa este. Muzica a fost tratamentul meu. Muzica este un remediu, dacă-ți place cu adevărat.

 Cum arată o zi din viață dumneavoastră?

Dimineața mă trezesc și mă duc la părintele Daniel. Dacă nu e părintele, mă duc la Sfântul Spiridon la Liturghie, apoi mă duc la Mihai să văd ce face. E un prieten bun, ne cunoaștem de 17 ani. E un om bun, a rămas și el fără casă și ne ajutăm unul pe altul. Este bolnav și nu prea iese. Între noi nu e vorba de atracție fizică, ci este o legătură sufletească bazată pe sentimentul de compasiune. Îi las un bilet pentru că nu ne întâlnim ziua, apoi mă duc la alte biserici: la Sf. Ciprian, la Sf. Elefterie, la Sf. Dumitru-Poștă, la Sf. Gheorghe, la Radu Vodă. Mă ajută preoții. 2-3 lei de colo, 2-3 lei de dincolo, se strâng… 20-30 lei, mai fac ziua. Din banii pe care-i fac trebuie să-i dau și lui Mihai. Mi-e milă să-l las așa. Mai merg și la biserica pe stil vechi din Militari; ei mai pun masa pentru amărâți și ne mai îngăduie și pe noi. Și așa mănânc și eu o mâncare caldă. Când e frig sau plouă mai stau pe la metrou pentru că n-am unde să mă refugiez, iar noaptea… de ceva vreme stau la o doamnă într-o cămăruță fără căldură, dar e bine că ai unde să pui capul.

La ce se gândește un om al străzii de-a lungul unei zile?

Mă gândesc la tot. La ce mă așteaptă în viitor, la cum o să trec iarnă asta, la cine știe câte grade minus, mă gândesc ce să fac cu Mihai, cum să-l ajut, mă gândesc la casa mea pe care cine știe cine a luat-o în primire și eu stau așa cum mă vezi, mă gândesc la sănătatea mea că e cam șubredă, mă gândesc că uneori mă simt singură. Nu știu dacă ai simțit vreodată. Chiar dacă ai lânga tine o altă persoană, parcă nu-ți umple golul ăla… Nu știu, parcă ceva lipsește. Nu simți că mișcă ceva în tine, că se schimbă… Totul e la fel.

Să știți că acest gol îl simt și oamenii care au tot ce le trebuie. De unde credeți că provine?

E simplu să-ți răspund aici și poate nu mă crezi: e lipsa de credință suficientă în Dumnezeu. Faptul cum mă vezi, prin neprezentarea mea, nu mai am o legătură firească cu Dumnezeu. Și dacă te-ai îndepărtat de El, viața capătă alte valențe. Te gândești numai la legea firească a supraviețuirii. Prin huzurul pe care-l avem, trăim într-o bucurie mincinoasă. Nu te poți bucura fără Hristos, fără Dumnezeu. Acolo unde e Dumnezeu e bucurie. Și nu pot să-l condamn pe Dumnezeu pentru ceea ce sunt acum. El mi-a dat ce am vrut. Mama mea, săraca, îmi zicea: „Tu ești ușernică, îți place să pleci, să nu stai în casă deloc.” Într-adevăr, spuneam mai mereu că nu pot să stau între patru pereți, că simt nevoia să mă plimb, să evadez. Acum nu mă mai înăbuș în casă, am spațiu cât văd cu ochii. (râde)

La 52 de ani bilanțul meu e că n-am copii, n-am familie, stau pe stradă, le petrec pe toate, bune și rele. Deci, dacă mă întreabă Dumnezeu: «Anca, tu ce ai făcut pe lume?», eu zic: «Nimic.» Păcate am cu carul, dar ceva bun n-am făcut. Acum, dacă vine diavolul și mă acuză, eu spun că are dreptate. «Doamne, eu merg unde vrei Tu. Dacă nu mă primești în rai, primește-mă undeva mai la mijloc, măcar să dau cu mătura»…(râde)

Și încheie povestirea cu nonșalanță și cu un zâmbet plin de încredere.

autor: Cosmina Ciucă

*articol apărut în ediția tipărită Capital Cultural nr.10