Se întâmplă câteodată să se potrivească la aceeași oră două sau chiar trei evenimente la care aș vrea să ajung. Și atunci ce fac? Calculez care ar fi avantajele dacă merg acolo sau dincolo. Unde ajung mai repede, ce invitați sunt, cât de comod mă simt… și mai sunt alte câteva motive pe care le invoc. Nu m-aș fi gândit la modul acesta de selecție dacă, într-o discuție cu Gabriela, nu mi-ar fi rămas în gând că ea selectează evenimentele în funcție de numărul treptelor sau de bordurile pe care le întâlnește până la locul cu pricina.

Faptul că se deplasează cu un scaun rulant nu o împiedică să aibă o viață activă, să se implice în diferite activități, să meargă la facultate, să facă voluntariat, să joace baschet sau să participe la ateliere de dans. Are 24 de ani, o cheamă Gabriela Subașu, a absolvit Facultatea de Științe Economice din Sibiu, iar acum se pregătește să înceapă al doilea an la Facultatea de Psihologie. La sfârșitul lunii septembrie va pleca cu bursă Erasmus în Padova (Italia) pentru cinci luni și n-a stat prea mult pe gânduri când a luat hotărârea: „Mi-am zis că e o experiență nouă pe care vreau să o încerc. Îmi doresc să văd cum se descurcă studenții cu dizabilități de acolo și cum sunt tratați. Am mai fost plecată din țară. În Germania am mers până acum de 11 ori în diferite clinici și spitale. Am mai fost și în Italia, iar după ce te întorci, nu ai cum să nu compari. Acolo persoanele cu dizabilități sunt tratate cu mult mai multă grijă, nu trebuie să mergi tu să ceri, ci ți se oferă. Mă refer aici la nevoile noastre medicale, la condiții și mai ales la accesibilitate. Și ce e important, simți că toți oamenii sunt tratați în mod egal.”Gabriela îmi mai spune că la un anumit moment, părinții se gândiseră chiar să se mute de tot în Germania, pentru a-i oferi un confort mai mare.

gabriela_subasu

De când s-a înscris la Facultatea de Psihologie, a ales să stea la cămin, nu mai face naveta Mediaș – Sibiu. Îmi spune că față de acum câțiva ani, oamenii parcă s-au mai schimbat, sunt mai toleranți și deschiși. La cămin, stă la etajul 1, iar scările nu au mai fost o problemă pentru că e lift, doar ușa de la baie a trebuit schimbată pentru că nu putea intra. Dar s-a rezolvat, a fost adaptată nevoilor ei. La facultate s-a intergrat imediat, iar colegii sunt mereu în jurul ei. Ies în oraș, merg la evenimente, fac multe lucruri împreună: „Vara aceasta am mers și la proiecțiile de film din Piața Mare, am fost o dată și la Librăria Habitus, mi-a plăcut mult atmosfera de acolo, aș fi mers de mai multe ori dar e greu cu accesibilizarea. Sunt prea multe trepte, vreo 20, cred. De un an și ceva, de când stau zilnic în Sibiu am ieșit mult, mai întâmpin borduri înalte și gropi, dar în rest, e ok. Oamenii sunt parcă mai deschiși, nu-și mai dau coate de câte ori văd un utilizator în scaun rulant prin centrul Sibiului.”

Toate mi le povestește cu zâmbetul pe buze. De fapt, îmi spune că așa a fost crescută, să vadă partea plină a paharului și crede că e norocoasă, are părinții mereu alături, de doi ani conduce o mașină adaptată, are mulți prieteni și, față de anii trecuți, are o mult mai mare răbdare cu oamenii din jur, chiar dacă primește aceleași întrebări de zeci de ori: „Mulți mă întreabă ce am pățit, de ce sunt în scaun rulant, daca mă mai vindec. Iar eu nu mă mai supăr și încep să le povestesc că de la naștere am avut o hernie de disc pe coloana vertebrală care mi-a atins nervii și am rămas paralizată de la genunchi în jos. Am avut momente când mă deranjau aceleași și aceleași întrebări, însă am înțeles că fiecare om te vede pentru prima dată și e curios.”

Gabriela a absolvit Facultatea de Economie cu gândul să-și găsească un serviciu care să nu necesite efort fizic și să poată lucra de la calculator. În această perioadă a făcut și voluntariat la Fundația Motivation, filiala din Sibiu, iar de un an și ceva a devenit și angajată a Fundației Motivation. Iarăși îmi spune că a avut noroc, pentru că altfel, e greu să-ți găsești un loc de muncă: „Imediat după ce am terminat facultatea, am început și eu să caut joburi. Însă, angajatorii voiau tineri cu experiență deja, iar noi care abia ieșim de pe băncile facultății nu avem cum să bifăm și acest criteriu. Nici nu înțeleg cerința asta. Plus că pentru angajații cu dizabilități se mai adaugă cerințe în plus pentru angajatori. Mă refer aici la rampă, o baie accesibilă, un dulap accesibil. De aceea mulți, decât să angajeze persoane cu dizabilități, chiar dacă sunt scutiți de stat de anumite taxe, preferă să nu-și mai bată capul cu atâtea cerințe pentru noi. ”

De multe ori, cei din jur rămân blocați la scaunul rulant, nu mai pot vedea dincolo de el

Îmi spune că viața socială e foarte importantă pentru persoanele care au o dizabilitate. Orice ieșire în comunitate, orice prieten nou te ajută să devii mai deschis către oameni. Dincolo de facultate și serviciu, merge și la baschet. Face parte din echipa de baschet în scaun rulant „Club Sportiv Roțile Astrale Sibiu”, așa a ajuns să participe cu echipa la multe competiții sportive din țară. „Poate pentru că m-am implicat în multe activități și oamenii au văzut că pot face multe lucruri, i-a determinat să mă privească cu alți ochi. Nu să spună «Uite, e în scaun rulant», ci mai degrabă «Chiar dacă e în scaun rulant, poate să facă aia și aia». Adică nu mai rămân doar cu ochii la scaunul rulant că încep să vadă și omul în sine, și realizările lui. Pentru că de multe ori, cei din jur rămân blocați la scaunul rulant, nu mai pot vedea dincolo de el. Când de fapt, suntem și noi la fel ca ceilalți oameni, numai că avem anumite nevoi speciale. De exemplu, scaunul acesta e mașina noastră, sunt picioarele noastre, e modul nostru de a ne deplasa. E diferit, dar nu e ieșit din comun, și, mai ales, asta nu ne împiedică să ne implicăm.”

gabriela-subasu-dans

Mai sunt multe de schimbat când vine vorba de etichete și prejudecăți, îmi zic în gând, în timpul discuției cu Gabriela, chiar dacă pe ea o aud, în surdină spunându-mi că e bine și așa, că oamenii sunt mai deschiși. O întreb ce-ar vrea ea să se schimbe de mâine în comportamentul celor din jur și-mi răspunde prompt: „Mi-aș dori ca oamenii să fie mai receptivi și implicați. Dacă cineva are nevoie pe stradă să urce o bordură sau o treaptă, să dea o mână de ajutor. Eu am mai fost ajutată dacă am avut nevoie, însă mi s-a și întâmplat să vreau să urc treapta aceea înaltă din autobuz și să nu reușesc. Iar oamenii nu au reacționat. E nevoie de puțină receptivitate și din partea lor. E adevărat, poate că nu știu cum să se comporte în asemenea situații, poate că le e frică că nu știu să manevreze scaunul rulat. Dar e simplu, trebuie doar să dai un imblod, să împingi puțin. Cert este că sunt mulți oameni reticenți. Eu am noroc că mama mea merge cu mine peste tot, unde e accesibilitate mă descurc singură, iar la facultate am colegii care mă ajută.”

Dacă ar fi să se gândească la un proiect care să implice atât persoane cu dizabilități cât și persoane fără dizabilități, s-ar gândi la ceva legat de dans. Discuția noastră a venit tocmai după ce participase la un astfel de atelier de dans, susținut de Bea Caroline Remark, o antrenoare din Germania, și ea la rândul ei cu o dizabilitate locomotorie, care a venit a doua oară în România pentru a-i familiariza cu importanța dansului. „E ceva nou și-mi place. De fapt, în cadrul unor astfel de întâlniri, persoanele în scaun rulant învață să-și conștientizeze propriul corp. Sunt oameni care nu au o mobilitate foarte bună, iar când încep să-și conștientizeze corpul, poate că descoperă cum să se miște mai ușor, vor reuși să facă mișcări pe care nu știau că le pot face. Nu e chiar un dans în sine ce facem aici, ci mai mult niște mișcări. Însă, acestea sunt evenimente foarte importante pentru viața noastră socială. Așa ne mai întâlnim, ne cunoaștem mai bine, suntem unii cu ceilalți. Eu am urmărit pe internet dansuri mult mai complicate, dansuri de societate cu o persoană în scaun rulat și un „piciorist”, cum le spun eu celor care nu au probleme de mobilitate și cred că ar fi frumos să încercăm așa ceva și la Sibiu. Mi-ar plăcea să facem un asemenea proiect, sunt convinsă că ar fi mult de muncă, dar, până la urmă, de ce nu?! (râde). Ar fi o experiență nouă și ne-am înțelege reciproc nevoile. ”

*articol apărut în ediția tipărită Capital Cultural nr.9