Un film din cel mai șters colț al programului Festivalului Internațional de Film din Cartagena (Columbia) – „Viața haotică a Nadei Kadić” și o întâlnire cu regizoarea mexicană Marta Hernaiz Pidal – devin prilej pentru introspecție și reflecții: cum poate fi remarcabil un film despre haosul cotidian?

După ce scuturi de praf de stele și sclipici programul unui festival, de obicei rămâi cu o masă amorfă de filme. Scheletul programului este susținut întotdeauna de noduri de celebrități, filme controversate, care te hipnotizează și-ți explodează în fața ochilor povești care mai de care. În conul de umbră, în celule periferice neremarcabile, zac destule filme care par să fi fost incluse doar pentru a completa programul general. Absolut necesare, sunt indispensabile pentru a susține o structură generală a unei cinematografii a senzaționalului. Însă denumirile șterse, numele de actori necunoscuți și subiectele „ca-n viață”, adâncesc conul de umbră, disproporțional cu interesul publicului.

Într-un cinematograf imens dintr-un mall columbian, cu programul FICCI (Festivalul Internațional de Film din Cartagena de Indias) în mâini, nu am stare. Mi-a luat ceva timp să scutur lipiciul și sclipiciul din program, dar tot nu pot decide dacă lungmetrajul Viața haotică a Nadei Kadić (2018), debutul regizoarei mexicane – Marta Hernaiz Pidal, merită efortul de a sta mai mult de jumătate de oră, într-o coloana nesfârșită pentru bilete cu valoare zero (o absurditate cu care însă m-am obișnuit și în țară). Totuși, în acea agitație mișcătoare, mă înmoaie o clipă de onestitate cu sine. De când alerg după filme senzaționale și vedete prezente la sesiunea de Q&A? Oare nu ne mai uităm la filme fără să vedem trailer-ul înainte și să citim o duzină de recenzii?

Într-un final, intru de-a valma cu un puhoi de oameni care-și agită pungile cu popcorn. Întunericul dens din sală cedează toată lumina marelui ecran. O scenă statică cu clădiri înghesuite și elemente cenușii îmi deranjează ochii în mod intenționat. Trecătorii care se mișcă în aceeași direcție întâlnesc la un moment dat o pată de culoare, care se apropie din sens opus. O fată înaltă, cu păr roșcat duce în brațe o copilă care scoate niște sunete ciudate, ce cresc în intensitate pe măsură ce se apropie. Amestecul dintre scâncetul copilului și sâcâitul repetitiv al ploii compilează un preludiu monotoniei – coloana sonoră perfectă pentru haos. „Ce risipă de pop-corn!”, zâmbesc în semi-întuneric, inconștient lăsând filmul să fie ce n-a fost de atâta timp: un mediu de comunicare cu sine, o profundă reflecție existențială.

Fata cu părul portocaliu – Nada Kadic (Aida Hadžibegović, în viața reală) este o mamă singură, din Bosnia și Herțegovina, cu o fetiță de trei ani – Hava. Cele două își joacă pe ecran propria viață, care este la fel de obișnuită ca a tuturor, cu o singură excepție: haosul lor cotidian are un ton specific, cel al ecoului interior al Havei – disconfortul și ciudățenia unei tulburări din spectrul autist. Sensibilitate artistică, doze de umor neforțat, elemente de dramă tăcută, dar copleșitoare – povestea cinematică le conține pe toate. Aida însăși îți sare în ochi, haosul ei te absoarbe irezistibil. „Acum e timpul pentru hipnoză”, spune aceasta, deschizând televizorul și liniștindu-și copila. Altă dată, o mușcă jucăuș pe Hava cu aspiratorul. În acel zgomot insuportabil pentru majoritatea oamenilor, cele două găsesc momente de bucurie sinceră. Așa pare a fi Aida – zăpăcită, cu umor infantil, însă întotdeauna o mamă calmă și grijulie.

Marta Hernaiz Pidal, regizoarea filmului Viața haotică a Nadei Kadić, la FICCI; foto de David Estrada Larrañeta / FNPI

„Când am cunoscut-o pe Aida, care lucra la o școală în Bosnia, mi-a părut foarte deosebită: cu păr lung portocaliu, cu toate acele rochii cu floricele… Am știut din start că am un personaj pentru filmul meu”, Marta Hernaiz Pidal îmi dezvăluie din culisele realizării Kaotični život Nade Kadić. Regizoarea mexicană, absolventă a școlii de film a lui Béla Tarr The Film Factory, a petrecut ea însăși câțiva ani în Balcani. Pierzându-și firul gândurilor uneori, îmi amintește de Aida. Un pic stângace, un pic haotică, Marta e tipul de artist fascinat de straturile prozaice ale ordinarului: „Primul meu scurtmetraj a fost despre o fată la prima menstruație – Pollito Chicken, Gallina Hen (2012). De fiecare dată prefer să vorbesc despre lucruri mărunte ale vieții cotidiene, dar prin acestea să ating probleme mai profunde ale societății actuale.”

Detașându-mă de strălucirea realismului excepțional, mintea-mi aleargă dezlănțuită spre meditațiile cinematice ale lui Abbas Kiarostami – cadre lungi, tăceri prelungite și personaje reale care-și joacă propriile povești de viață. Departe însă de Kiarostami, actorii Martei Hernaiz par uneori rigizi, inconfortabili în propriile roluri. Efectul camerei ațintite asupra Aidei pare să tempereze tot necazul și singurătatea, tot zbuciumul acesteia – când încearcă se lupte cu normele sociale absurde, depunând eforturi pentru asistență socială în terapia Havei. În film, nicio clipă emoțiile nu debordează în apogee. Chiar și atunci când Aida o ia pe Hava într-o călătorie prin satele bosniace, într-o veche mașină Yugo, conflictul și tensiune nu răbufnesc. Călătoria care ar fi trebuit să fie una de regăsire identitară, se dovedește a fi mai degrabă o aventură riscantă. Mama și fiica se pierd pe dealuri fără sfârșit, cu drumuri desfundate, dorm într-un hotel provincial ieftin, mănâncă pâine cu dulceață la cină, dar de fiecare dată, găsind alinare în haosul împărtășit.

Aida și Hava, într-o călătorie prin satele bosniace/ secvență din film

Întotdeauna există un anumit risc când poveștile reale sunt transformate în ficțiuni, așa cum regizorul și antropologul francez Jean Rouch subliniază, realitatea poate deveni „ceea ce camera o provoacă să devină”. Marta Hernaiz însă este încântată că publicul nu știe „în ce cutie” să-i pună filmul și că „ceea ce era ficțiune a devenit documentar”. „N-am vrut să forțez, să adaug melodramă acolo unde nu era”, un zâmbet încrezător îi apare pe față. „Ne-am adaptat povestea în funcție de ce-am întâlnit pe drum. Când lucram la script, am descoperit că Hava are autism. Însă în loc să renunțăm la idee, am decis să adaptez scriptul și să explorez sentimentele Aidei în această situație complet nouă. A fost un proces fluid. Am luat ce ne-a dat viața. Am știut ce ne dorim, cu toate acestea, am fost deschiși la improvizație.”

Interesul Martei Hernaiz pentru improvizație ca artă a vieții introduce în film substraturi filosofice, ce pot fi ușor ratate dacă te lași luat de valul amuzamentului sau al curiozităților de simț comun – „îi citește sau nu Aida fetei înainte de somn piese de Pirandello în viața reală?” Pe cât de neobișnuit ar părea, Luigi Pirandello este unul dintre scriitorii preferați ai Aidei, dar și ai Martei. Și este vorba despre exact acel Pirandello, „copil al haosului”, născut în satul sicilian cu numele de Haos (Càvusu), cel care a susținut că arta nu poate fi o reprezentare a vieții, arta având rădăcini în viață, că viața se regăsește într-o formă desăvârșită în artă. „Realitatea este importantă în film. Însă până la urmă, e artă, nu e viață reală”, într-o manieră pirandelliană, Marta Hernaiz râde la însistențele mele de a distinge între aparențe și realitate.

Pretențiile și reținerile mele se reduc când descopăr că viața a devenit scriptul filmului și nu invers, că Aida Hadžibegović a colaborat la scrierea poveștii narative. Nu mă mai deranjează atât de mult liniaritatea poveștii sau abordarea superficială a autismului, dacă e să comparăm, de exemplu, cu documentarul oladez – Matthew’s Laws (2012, r. Marc Schmidt) care este un close-up al vieții unui tânăr cu autism, o poveste documentată în profunzime ani în șir.

O conversație cu regizoarea mexicană – Marta Hernaiz Pidal; foto de David Estrada Larrañeta / FNPI

În final, Viața haotică a Nadei Kadić nu ajunge să fie o meditație metafizică. Nu e nici film pe care-l digeri cu pop-corn. Ceea ce este cu adevărat, seamănă cu acea liniște îmbietoare care are energia de a deveni: o dezvăluire, o apropiere, a oglindă interioară. Povestea Aidei Hadžibegović, copil al unor timpuri haotice, zdruncinate de război și transformări profunde, continuă invizibil în spatele ecranului. În partea vizibilă, introspecția mea existențială își face loc, un spectator pierdut într-o atmosferă haotică de festival, într-o lume necunoscută și zgomotoasă a Americii Latine. Acel spectator, el însuși un copil al unei lumi est-europene haotice, găsește un film într-un colț șters de program și-l face pânză albă de reflecții și identificare. Filmul, exact ca o filă de jurnal scrisă în căutare de sens, îmblânzește pandemoniul dezlănțuit. „Haosul leagă lucruri”, spune Marta Hernaiz la sfârșitul conversației noastre. Reamintindu-mi că arta a fost dintodeauna un schimb profund între public și creator, mă întreb cât de remarcabil e să te lași fascinat de ceva atât de prozaic ca haosul existenței noastre?

*Acest articol a fost realizat în cadrul fellowship-ului de jurnalism cultural Gabriel García Márquez 2018, organizat de FNPI, cu sprijinul Ministerului de Cultură din Columbia și Fundația Cartago.

[for English version, click here]