Comunitatea ne justifică, ne validează ca indivizi. Rolul social, profesional pe care ni-l asumăm în societate e fundamentul identității noastre. Avem nevoie de valorizarea grupului căruia îi aparținem, fie că se numește familie, colectiv profesional, grup etnic sau cerc de prieteni. Transformările economiei globalizate au schimbat radical modul de lucru și de viață al angajaților, au afectat granița fermă dintre viața profesională și cea privată. Elasticitatea orarului de lucru a șters barierele dintre spațiul privat și cel de muncă, a afectat relațiile directe interumane, de familie, de cuplu. Munca de la domiciliu ne-a rupt de grupul profesional și a alterat sentimentul apartenenței la o comunitate, în pofida presiunii alinierii la o cultură organizațională, alienantă și ea de multe ori. Fața și reversul globalizării afectează individul în fibra sa umană iar piesa Alexandrei Badea, Pulverizare, observă acest proces în evoluție, interesată de aspectele care transformă viețile și raporturile individului cu comunitatea. Artistă de origine română stabilită în Franța din 2003, Alexandra Badea scrie în limba franceză iar teatrul său se plasează între culturi, interesată fiind de înțelegerea lumii globalizate în care trăim, pe care o explorează ca regizor, autor dramatic și romancier.  Piesa Pulverizare a fost montată de regizorul Andrei Măjeri la spațiul Apolo 111 din București, în coproducție cu Maratonul Teatrului Independent Bucharest Fringe, în cadrul căruia a avut loc premiera în septembrie 2017.

Patru pesonaje muncesc pentru firme delocalizate în China, în România, în Senegal și Franța și trăiesc în raport cu angajatrorii și superiorii lor umilirea, abuzul fizic și psihic în schimbul relativei bunăstări economice pe care le-o asigură economia capitalistă. Supuși presiunii competitivității, angajații dezvoltă relații depersonalizate, devin membri descărnați ai unor comunități fără conținut uman. Capitalismul globalizat instituie dictatura muncii liber consimțite, iar pulverizarea e un simptom al alterării identității în dictatura banilor. Regizorul Andrei Măjeri condensează cele patru spații geografice într-o arenă aseptizată închisă, un spațiu mărgitnit de podiumul negru pe care cele patru personaje vor face implozie la final, pulverizați în procesul dezumanizării. Actorii Smaranda Caragea, Ada Galeș, Alex Bogdan și Nicholas Cațianis interiorizează tensiunea, o camuflează sub aparența controlului situațiilor, abordează cu umor defilarea voit detașată pe podiumul rolului social asumat. Simplitatea recurentă a structurii spectacolului ritmat de alternanța celor patru monoloage nu cade în cursa monotoniei prin bogăția detaliului regizoral livrat discret, cu umor și ironie. Andrei Măjeri face apel la citate culturale, cum e așezarea actorilor în poza Dejunului pe iarbă de Manet în scena pauzei de masă a corportatistei românce, sau la orchestrarea blasfemiatoare a slujbei kitch din biserica africană citită ca un chef cu manele deraiat de predicatorul DJ în intonarea în manieră gospel a cântării Christos a înviat!. Întregul spectacol are prospețimea surprizei, pune la bătaie resurse de inventivitate în soluții scenice dictate de știința lecturii textului. Am stat de vorbă cu regizorul Andrei Măjeri despre spectacolele montate la București, Cluj și Craiova din 2015 până acum, care au în fundal  interesul pentru tragedia antică.

Oana Cristea Grigorescu: Andrei Măjeri, ultima premieră pe care o semnezi e Pulverizare de Alexandra Badea, debutul tău în mediul teatral privat, la Apollo 111, după câteva spectacole montate la Teatrele Naționale de la Cluj și Craiova. Ce te-a interesat la acest text care pune în discuție comunitatea globalizată a celor ce muncesc în lume pentru firme care acoperă, practic, globul?

Andrei Măjeri: La început am fost fascinat de structura textului. M-a intrigat alternanța monoloagelor acestor persoane care nu se întâlnesc niciodată, dar care lucrează pentru aceeași companie. Știam ce scrie Alexandra Badea, îi cerusem la un moment dat piesele, fascinat fiind de stuctura lor atipică. Le-am citit în franceză, iar de Pulverizare m-am lipit foarte rapid, deși nu am o atracție imediată față de subiecte extrem sociale. Nu cred că socialul e zona mea de interes în teatru, deși textul Alexandrei atinge această arie în mod special. Sunt convins că mi-a prins bine să-l lucrez acum. Nu numai mie, dar și actorilor. M-au interesat foarte mult unele tematici secundare, care mi s-au părut foarte importante în piesă, cum ar fi tema uitării ca mecanism reglator. Este extrem de important să învățăm cum să trecem peste evenimente traumatice, e esențial să ne păstrăm portițe prin care să putem evada. Totodată, metafora centrală a textului de la care a pornit Alexandra m-a atras. Ea a făcut documentarea pentru piesă într-o fabrică de mașini Renault în Franța. Acolo, într-o discuție cu un mecanic, acesta îi spunea că acum douăzeci de ani el știa foarte clar care din colegii lui a făcut fiecare piesă componentă, dar acum piesele vin din locuri diferite, realizate de oameni care nu ajung să se cunoască vreodată, deși lucrează pentru același produs. Colaborarea asta indirectă, suferința similară în medii atât de diferite, dar și canalele de comunicare stranii ale contemporaneității m-au fascinat la Pulverizare și m-au invitat la descifrare.

Ajungem astfel la pulverizarea identității personajelor dar și a conștiinței apartenenței la o comunitate, la o un grup, o familie. Individul rămâne absolut singur în fața presiunii performanței profesionale și sociale. Cele patru personaje principale sunt izolate între oamenii cu care lucrează sau în familie, cu care stabilesc cel mult relații de bandă rulantă, pur mecanice, depersonalizate. E un simptom al omului secolului XXI, riscând o formulă generalizatoare?

Andrei Măjeri: Cred că da, și culmea, personajele sunt conștiente de asta. Sunt conștiente de cursele în care sunt prinși și de micile supape prin care ei mai reușesc să refuleze. Iar textul îți dă la final senzația, că deși intuiesc propria alienare, personajele vor continua de fapt să trăiască în cursele lor.

 Luciditatea lor face trimitere la destinul implacabil pe care nu-l poți depăși, ceea ce ne îndrumă spre ideea predestinării, a lecturii prezentului în grila tragediei antice. Comunitatea delocalizată a muncii globalizate ne face să fim ubicuui și totuși să pierdem tocmai sentimentul coeziunii grupului, care e responsabil de profilul nostru identitar. Ce se întâmplă cu situarea personajelor în spațiu, dacă ne raportăm la regula celor trei unități din teatrului clasic?

Andrei Măjeri: Probabil filonul acesta tragic m-a și atras foarte mult la piesă. Ador tragediile antice și chiar în Agamemnon de Rodrigo Garcia, montat la Cluj, există o trimitere structurală dar și literală, prin titlu, la tragedia greacă omonimă. În Pulverizare, prin structură, textul prezintă o zi din viața celor patru protagoniști. Unitatea de timp se conservă, dar cea de spațiu dispare. Cred că personajele își doresc o izolare salvatoare, chiar și pentru scurt timp, în desfășurarea zilei pe care piesa o prezintă. Dar mecanismele lor de supraviețuire sunt atât de rapide și atât de încărcate de acțiuni încât parcă nu mai au timp să-și acorde pentru a trăi. Un exemplu precis ar fi scena româncei corporatiste care iese în parc la pauza de masă și e atât de compulsivă încât nu reușește să se relaxeze deloc în momentul acela, deși ea asta își propune/impune, în ciuda poluării, a grijii supravegherii bonei, …

 Nu reușește să se situeze în spațiu, în fond. Ea se află într-un loc unde nu participă la ceea ce ar fi firesc să facă în acel loc.

Andrei Măjeri: Sigur! Si de aici și ridicolul acțiunilor ei. Eu am propus în spectacol un spațiu tip pasarelă care impune o defilare permanentă. Mi-am dorit ca dramele lor atât de diferite să fie aduse într-un spațiu comun care să aibă din start un grad de falsitate, de „arătat”. Un spațiu unic care propune și spectatorului un univers expozitiv, subliniind distanțarea. Personajele sunt forțate să-și defileze dramele, până la punctul lor zero.

Totodată, prin monoloagele rostite la persoana a II-a, textul iese din mărturia subiectivă a monologului și propune spectatorilor să sesizeze similaritățile cu propria existență: atitudinea față de timp, de spațiu, de ceea ce consumă în viața de zi cu zi și să înțeleagă cât e de înstrăinat, în fond, de propria viață. Pentru că înstrăinare e poate cuvântul cel mai potrivit pentru aceste personaje din „Pulverizare”. Ce fel de viață duc ele?

Andrei Măjeri: Personajele încearcă foarte mult să înțeleagă ce li se întâmplă, dar cred că funcționează pe baza unor raționamente mai vechi, validate anterior de logica lor, care le-au adus un soi de stabilitate exprimată prin tabieturi care-i ajută să supraviețuiască. Dar de fapt, logica asta nu mai funcționează, iar persoanjele au ajuns la un preaplin, într-un punct în care sunt pe muchie, într-o situație critică. Sunt ca niște mecanisme care dau rateuri repetate și asta se vede prin propunerea noastră de spectacol, care le-a cerut actorilor să-și șarjeze jocul. Enorm de mulți spectatori s-au identificat (măcar parțial) cu personajele noastre. Smaranda Caragea, una dintre actrițe, mi-a mărturisit că de când s-a întâlnit cu acest personaj, o suma de elemente comune o urmăresc și în viața de zi cu zi. Cred că e minunat când scena răspunde unor întrebări importante din punctul carieristic în care ne aflăm.

 Vorbești despre interesul tău pentru aceste destine individuale din dramaturgia contemporană, pe care o abordezi cu precădere. Dar ele nu pot fi despărțite de destinul grupului din care personajele fac parte. Ori, și la Rodrigo Garcia în Agamemnon, în Moarte și reîncarnare într-un cowboy montate la Teatrul Național Cluj, regăsim aceeași condiționare a individului față de comunitate/familie/mediu cultural. În absența situării în grup și a sentimentului că îi aparținem se pulverizează identitatea noastră. Care e numitorul comun al spectacolelor tale?

Andrei Măjeri: Nu știu dacă există un subiect comun, neaparat, în toate. Cred că o constantă a puținelor spectacole pe care le-am făcut, până acum, e tematica nomadului, a dezrădăcinatului, a omului care nu își găsește locul. Aceasta ar fi o constantă. Cu siguranță nu singura. Recunosc că ajung să montez texte contemporane pentru că ele sunt mai ușor de propus directorilor de teatru care asociază un tânăr regizor cu un text contemporan. Dar sunt și recunoscător că am putut să fac textele pe care mi le-am dorit.

pulverizare_teatru

Se resimte o nevoie de diversificare a repertoriilor în întâmpinarea căreia vin aceste propuneri?

Andrei Măjeri: Poate. Dar recunosc că nu aceasta ar fi prima mea alegere. Dacă aș putea, și sper să am în continuare șansa tot mai des, aș monta preponderent texte clasice. Iar în propunerile mele ar predomina tragediile antice. Am la sertar vreo cinci- șase proiecte de acest gen. Este zona care mă interesează cel mai mult și pe care o văd insuficient abordată în propunerile ultimelor stagiuni de la noi.

 Exploziv de Elise Wilk,  montat la Teatrul Național Craiova, are în fundal o tragedie antică.

Andrei Măjeri: Da, dar s-a transformat într-un spectacol destinat publicului tânăr, lejer, pentru adolescenți, și nu mai are nicio legătură directă cu Bacantele, în afara numelor proprii ale personajelor. Totuși, propunerea mea inițială a fost ca Elise să scrie un text pornind de la stuctura Bacanteleor lui Euripide. Mă bucur că lucrurile au evoluat așa. Spectacolul s-a jucat de aproape patruzeci de ori la sediu și are la activ vreo șase festivaluri. Și un premiu de regie pentru mine la FestIN pe Bulevard de la Nottara, în octombrie 2017. Deși, recunosc, nu mă mai identific deloc cu produsul.

 Același demers se citește și în lectura actualizată din Nunta însângerată de Federico Garcia Lorca, montat tot la Craiova. Aici trebuie semnalat că semnezi și traducerea (împreună cu Adina Lazăr), nu doar regia. Ce aduce grila contemporană în lectura clasicilor așa cum o vezi, acum, în aceste proiecte de sertar?

Andrei Măjeri: Cred că o lectură proaspătă îmblânzește textul care poate părea datat, mai ales că majoritatea pieselor clasice au la bază tematici de familie, cele mai importante și mai aproape de noi. Încercăm, împreună cu scenograful, cu actorii, să le aducem într-un limbaj puțin periat de ce e vetust și să îl așezăm vizual într-o zonă ușor de reperat, într-o propunere estetică nouă, pregătită să transmită emoție și sensuri unui public multi-tasking. Tragediile clasice în sine mi se par valabile și poate mai ușor de adaptat decât, de exemplu, un Meșterul Manole de Blaga, care e mai aproape cultural de noi, dar unde autorul și-a impus un limbaj arhaic greu de receptat azi. Cu toate astea, urmează să fac acest text, la anul, așa că țineți-mi pumnii! Nu va fi ușor.

 Spui și sesizăm, uitându-ne pe lista spectacolelor montate de tine, că urmărești destinul individului al personajelor în care investești, ca regizor, creativitate și interpretare. Cum se rostesc aceste texte pe scenă, pentru că e evidet, în dramaturgia contemporană nu mai avem personaje, ci mai degrabă voci?

Andrei Măjeri: Ce m-a incitat foarte mult la cele două texte, Agamemnon al lui Rodrigo Garcia și Pulverizare al Alexandrei Badea, este invitația la comentariu regizoral, ele fiind, de fapt, niște poeme dramatice. Pentru mine înseamnă că au avut suficiente crăpături semantice în care m-am inserat, și care mi-au permis să propun o citire care să-mi aparțină. Nu mă interesează ceea ce unii numesc firesc, adevărat. Cred că regizorul trebuie să propună o cheie, care mai apoi să convingă actorul să lupte cu sine însuși spre a o domina și a o propune, spre un dialog creativ, spectatorului. Cred că scena trebuie să prezinte o lume de vis (sau de coșmar) care să fascineze, să intrige, să provoce, să destabilizeze conformisme. Nu cred în intimisme pe scenă (mă plictisesc teribil), detest muzica ambientală (ador sound-ul când înlocuiește momente de text, sau care le împlinește, folosesc de regulă multă muzică, și culmea, cu text), fumul, toate fiind artificiiile unor poetici regizorale telenoveliste. Ador, în schimb, forța, delirul, pathos-ul, frontalitatea, discursivitatea bruiată, fast-forward-ul care provoacă la lectură pe spectatorii noștri multi-tasking. Nu-mi plac lucrurile soft în teatru.

Propui personaje sau preferi formula vocilor?

Andrei Măjeri: Cred că din aceste trei texte, poate în Agamemnon găsim ceva ce se apropie de niște personaje, dar în Moarte și reîncarcare într-un cowboy în niciun caz, iar în Pulverizare suntem la jumate de drum între personaje și voci. Altfel aș fi mers împotriva dramaturgiei și a autoarei care și-a propus niște crochiuri, de fapt. Alexandra Badea are o variantă anterioară a textului într-o formulă clasică cu personaje. E de fapt o altă piesă scrisă cu scene, cu situații dezvoltate în spații concrete, cu personaje. Probabil că a simțit nevoia să găsească o formulă mai suplă, mai esențializată a textului, iar mie mi se pare că acum piesa te invită la co-creativitate mai mult decât în varianta anterioară. Într-o societatea în care găsim personaje în politică, la tv sau chiar în relații; parcă tot mai mult sunt atras să cred că scena trebuie să se concentreze pe sensuri și mesaje și parcă mai puțin pe contrucția caracterologică clasică.

 Varianta condensată de text mai are un câștig prin faptul că aceste personaje descărnate de corp au o mască pe care o poți muta de pe un chip pe altul. Astfel se desenează un unic model depersonalizat al angajatului dezrădăcinat din viața de familie, același cu al angajatului exploatat al lumii a treia; toate sunt tipare ale felului în care munca exploatează și pulverizează viața personală. De altfel și în textele lui Rodrigo Garcia există măști de sub care ni se livrează o existență standardizată. Am sentimentul că piesele vorbesc despre o lume care scapă voinței personajului, cu reguli impuse de societate, cum e cazul fetelor care muncesc în China pentru dotă, în Pulverizare.

Andrei Măjeri: Da. Existența standardizată mă sperie, probabil de aia m-am refugiat în artă. Dar și aici ne paște acest pericol.

Ne întoarcem astfel la un context socio-politic, de fapt, în care interesele economice supraindividuale sacrifică libertatea individului și îi afectează echilibrul asigurat de apartenența la un grup, la o identitate, la o viață cotidiană normală. Ce e grupul pentru pesoanje?

Andrei Măjeri: Uneori e vorba despre apartenența la unele grupuri impuse, din care facem parte și pe care nu ni le-am ales noi. Tematica grupului mă interesează pentru că e și o tematică pe care o analizez în doctoratul meu, în care studiez teatralitatea grupurilor inconștiente de fenomenul teatral, adică urmele unei teatralități native/naive, naturale, din grupuri care practică teatrul în afara convenției scenei. Și atunci problema identității individului în grup mă interesează foarte mult. Pe de altă parte, m-am izbit ca regizor (la Moarte și reîncarnare într-un cowboy), de un inițial refuz al actorilor, de frica lor față de genul acesta de personaje crochiu. Lucrând, de regulă, pe texte care-ți dau totul de la început, nu te mai gândești că trebuie să le și descifrezi înainte sau că trebuie să propui o grilă de citire atipică pentru un anumit text, ci te gândești doar că trebuie să îți asumi un destin, să ai o logică de construcție și cam atât. Ori pe mine, recunosc, mă plictisesc foarte mult textele care-mi dau totul. Nu știu de ce, sunt autori extraordinari pe care, însă, nu i-aș putea monta tocmai pentru că nu îmi lasă loc să creez peste sau cu piesa lor. Uneori e atât de puternic textul, sau atât de bine făcut, încât mie mi se pare, pe undeva, mort.

pulverizare2-andrei-majeri

Să revenim la Cluj, locul debutului tău profesional. E un oraș conservator și în acelați timp cu multiple comunități teatrale, etnice și culturale. Te-a ajutat sau ți-a ridicat piedici în găsirea drumului tău regizoral? E important să ai șansa primelor spectacole lucrate într-un teatru, știut fiind că mulți colegi de generație bat căile independenței, cu resurse minime, până să ajungă să monteze într-un teatru.

Andrei Măjeri: Nu mi-am dorit deloc să fac facultatea la Cluj. Mă bucur că s-a-ntâmplat să ajung acolo, deși facultatea în sine nu a fost suficientă. Când am terminat-o am simțit că nu sunt pregătit, dar legătura mea s-a înfiripat cu Teatrul Național, prin atenția pe care mi-a dat-o domnul Mihai Măniuțiu. A fost formidabil că am avut un start și am avut acces la niște actori extraordinari alături de care am putut să lucrez și cu care m-am înțeles foarte bine; și aș vrea, de altfel, să lucrez din nou cu ei. Apoi, mi s-a permis să propun piesele pe care voiam eu să le montez. Nu mi s-a impus niciun text, eu am propus autorii și am fost lăsat să creez în condiții optime. E exact ce mi-am dorit și asta nu se întâmplă peste tot. Eu fur foarte mult de la actorii cu experiență din teatru, sunt fascinat de ei. Unii colegi de generație zic că nu e bine, că un actor după o anumită vârstă e deja manierizat, că te acaparează și o să îți spună el cum stă treaba cu teatrul. Sigur, mai întâlnești și astfel de exemple, dar acelea sunt secundare, pentru că oamenii de calitate o să-și păstreze mereu și o ușă deschisă spre surpriză, spre ceva ce poate incita. Mă gândesc la cei trei actori din Agamemnon, actori din trei generații diferite. Recent, m-am întâlnit la Cluj cu doamna Miriam Cuibus care îmi spunea cât de mult le place să joace spectacolul și cât de bine se simt împreună pe scenă, ceea ce mă bucură enorm.

În plus, e o șansă extraordinară să găsești trei actori reprezentanți ai generației lor, din trei generații diferite – Miriam Cuibus, Sorin Leoveanu și Sânziana Tarța – trei actori extraordinari și capabili de ceea ce înseamnă performance în scenă. E unul din avantajele lucrului cu o trupă, în teatru.

Andrei Măjeri: Mă gândesc la doamna Miriam Cuibus care e și profesoară la facultate și care are niște păreri foarte clare despre o anumită zonă a teatrului (expresionist), pe care o gustă foarte mult. Iar atunci când o conving să accepte un alt tip de propunere, împotriva unei estetici în care crede, îi sunt super recunoscător.

Rodrigo Garcia, Federico Garcia Lorca sunt opțiuni pentru un anume tip de scriitură. Ce te apropie de dramaturgia spaniolă?

Andrei Măjeri: Patetismul meu. Sunt o fire extrem de patetică…

Din fericire, spectacolele tale nu sunt patetice. Asta te salvează.

Andrei Măjeri: Probabil pentru că patetismul meu e ghidat și de o construcție matematică, sunt destul de exact regizoral, iar actorii care lucrează cu mine pot spune asta. Procesele diferă de la spectacol la spectacol, dar de regulă am un scenariu bine stabilit când încep repetițiile. Lucrez mult din „greșelile” actorilor, din gesturile lor parazitate, pe care le redau acestora recontextualizate. Îi pun să danseze, ieșim împreună, povestim, ne plimbăm și râdem foarte mult. Am perioade de disperare în care simt că nu am citit ceva nou și încep să vorbesc cu oameni care traduc texte. Am foarte multe piese de la doamna Luminița Voina-Răuț care traduce din zona spaniolă și cu care eu mă identific enorm.

Așadar, unde te situezi ca regizor, unde situezi zona ta de interes?

Andrei Măjeri: Nicăieri. Cred că dacă aș ști, gata, s-a terminat! Am perioade în care sunt foarte leneș, am nevoie de pauze…

 … nu lucrezi la normă…

Andrei Măjeri: Nici nu vreau. Maxim… maxim trei spectacole pe an. Doamne, oricum și atât e mult.

Nu uita ce spui, s-a înregistrat!

Andrei Măjeri: Știu (râde).

autor: Oana Cristea Grigorescu

foto: Dragoș Mălăescu