Cărarea scoate din ceață o siluetă înaltă. Cu pași egali, îngreuiați de oboseală, umbra se scutură de culoare. În alb-negru, alintată doar de câteva raze difuze, e mai ușoară. Pașii calcă pânzele de păianjen, doldora de rouă, iar mintea aleargă liberă pe pajiști. Gândurile au ecou: Niciodată să nu lași pânza să crească. Va acoperi cărarea și pașii se vor rătăci. Nicioooo-da-tăăă!

Agățat de gâtul siluetei, atârnă un ochi care lucește. La căldura pieptului, ochiul stă închis. Simte. Adună. Apoi, două mâini sigure îl saltă ușor. Ochiul tresare. Privește în toate zările. Adună.

E o altă lume dincoace de asfalt? Cum se face că respiri mai ușor, nu întâlnești antene parabolice și marcaje de circulație?

Un bărbat cu coasa pe umăr îți dă binețe și te întrece grăbit. Și-a priponit calul la marginea drumului. Miroase a tutun și a fum. De fiecare dată când te întorci, răzlețe ca-n orice sat de munte, casele par tot mai vechi și mai mici. Într-o ogradă, doi bătrâni stau pe scăunele de lemn și te privesc îndelung. Ridurile adânci, de lângă ochii umeziți, ca niște rădăcini care țin această lume în picioare. Ochiul de la piept tresare din nou.

Bucuriile de aici sunt oare mai adânci, mai vii? Cum se face că pot crește în mijlocul drumului, în urma copilului blond care aleargă, lăsând în spate un nor de praf?

Dincoace, când ajunge la marginea șoselei, omul cu ochiul la gât își scutură bocancii de noroi. Cu mâna streașină la frunte, privește cărarea de unde a venit. Care dincolo și dincoace? Iată, aceste neputințe și neliniști sunt la fel.” Unul, din neputință lasă ogorul în paragină. Pune resemnat busuioc la icoane și așteaptă. Altul, cu angoasa urgenței, vrea să îngroape vechiul. Ridică pe deal încă două turnuri de fier. A cui e povara –  a celui care vrea să-și amintească ca să se poată trece împăcat? Sau a celui care vrea să uite ca să trăiască într-o lume aparent nouă?

Omul ascunde ochiul în rucsac, trage aer în piept și privește spre vârful bocancilor. A rupt destule fire de păianjen. Își va aminti…

Autoportret. Cornel Pufan.

Cornel Pufan – autoportret


Cornel Pufan locuiește în Drobeta-Turnu Severin. Electrician la Porțile de Fier, fotografia îi este pasiunea cea de toate zilele. Poet fin al liniilor puține, preferabil, în alb și negru. Urcă munți, străbate cărări singuratice, aproape uitate, umblă mult pe tărâmuri cu liniște. Ochiul lui nu uită, vede și adună.

Mai multe fotografii, adunate de-a lungul anilor de Cornel Pufan, puteți răsfoi aici și aici.