Marița este povestea unei seri petrecute alături de familie, un road-movie și în același timp o privire sensibilă asupra legăturilor dintre generații și a modului în care acestea evoluează în societatea românească actuală.

Filmul are o capacitate uimitoare de conectare cu ceea ce se întâmplă în viața reală. Spectatorul este provocat să își revizuiască propriile trăiri legate de viața de familie și relațiile de cuplu. Prin abordarea directă și simplă a unor probleme obișnuite, folosind admirabil resurse din viața cotidiană, regizorul Cristi Iftime ne provoacă să empatizăm cu personajele. Ne recunoaștem în multe din scenele filmului, tocmai pentru că acestea provin din realitatea apropiată. Nimic nu este necunoscut: relația tată – fiu, legăturile de familie, dinamica relațiilor dintre bărbați și femei. Ceea ce atrage în mod inevitabil, este simplitatea și inteligența cu care actorii își construiesc jocul în fața camerei de luat vederi.

Scenariul evoluează cursiv, de la momentul pregătirilor pentru călătoria de sărbători și până la încheierea acesteia. Coerența și claritatea cu care este construit oferă actorilor un spațiu al improvizației și al sincerității. Sensibilitatea cu care este urmărit conflictul, umorul fin și modul natural în care se derulează cadrele cinematografice sunt doar câteva elemente care fac din Marița un lungmetraj care merită văzut.

Cu ocazia premierei filmului care a avut loc la Teatrul Gong din Sibiu, la începutul lunii decembrie 2017, am stat de vorbă cu actorul Alexandru Potocean, cel care interpretează admirabil rolul lui Costi, tânărul care se reîntoarce în familie, cu prilejul sărbătorilor de iarnă, reevaluând cu sensibilitate, legătura cu aceasta.

Alexandru Potocean, ați lucrat alături de regizorul Cristi Iftime la scurtmetrajul Tabără din răzoare, iar în Marița jucați unul din rolurile principale. Ce v-a plăcut la scenariul acestui film?

Alexandru Potocean: Excluderea aproape totală a tragediei din situația tragică. Este un film despre ceea ce este omenesc și normal, în care personajele se raportează firesc la situația de viață în care se află: fiul care își caută tatăl, familia reunită și dezamăgirea în fața unui trecut care nu mai poate fi reînviat. Filmul te invită  să reflectezi asupra acestor lucruri, fără a le prezenta într-o cheie tragică. Normalitatea este construită extrem de simplu, ceea ce este foarte convingător, mai ales în cinematografie, unde ești mereu constrâns de latura tehnică.

Care e diferența între teatru și film, atunci când e vorba de construcții simple, care să nască complexitatea intrinsecă?

Alexandru Potocean: În cinematografie ești constrâns foarte mult de partea tehnică. Povestea e mereu încadrată. [Distanța] focală este foarte bine pusă pe un anumit lucru. A juca într-un film e diferit de a face film. A înșirui cadre, a monta apoi totul, astfel încât să fie coerent, mi se pare complicat.

Există în Marița un spațiu de reflecție pentru privitor, construit prin modul lent în care camera de luat vederi se mișcă.

Alexandru Potocean: Este adevărat. Cristi Iftime a insistat asupra acestui detaliu tehnic. Depinde de direcția în care regizorul dorește să ne abată atenția, spre ce parte a poveștii ne îndreaptă. Excesul de mișcare poate să strice lucrurile, ori a găsi exact ponderea mișcărilor, este un lucru foarte minuțios.

În ce măsură acest spațiul de reflecție trimite spre ideea tranziției în care se află România?

Alexandru Potocean: M-aș limita foarte mult aici la zona personală. Îmi este greu să îl citesc într-o cheie foarte deschisă. Tranziția pe care o percepem azi și care a devenit un fenomen, pare a fi generată de conflictul între generații, de clash-ul între un soi de conservatorism și altceva, fără o direcție anume.

Cum e să ai un tată care este colecționar de timbre în film?

Alexandru Potocean: În cazul său, mi se pare că pasiunea nu-și pierde intensitatea. Colecția de timbre e sfântă. O arată tuturor, e o obsesie. În viața reală, tatăl meu nu a colecționat timbre. Țin minte că atunci când eram foarte mic, am descoperit în sertar, o colecție de reviste cu mașini. De asemenea, tata era pasionat de istorie și volei. A fost voleibalist mult timp la Timișoara.

Ce colecționează tinerii din ziua de azi?

Alexandru Potocean: Like-uri… nu știu, habar nu am.

alexandru-potocean2Cum ați ajuns la actorie și apoi la cinematografie?

Alexandru Potocean: Încă din liceu.  Au venit niște viitori colegi de breaslă, care au anunțat, când eram în clasa a IX-a, că se face un casting pentru o trupă de teatru a școlii. M-am prezentat, nu mai știu exact ce s-a întâmplat, m-au luat în trupă, iar de acolo lucrurile s-au legat.  Ulterior, am intrat la teatru… În 2004 – 2005, am ajuns și în cinematografie, odată cu castingul pentru „Moartea domnului Lăzărescu”.

Ce e mai provocator, teatrul sau filmul?

Alexandru Potocean: Ambele, dar provocările sunt diferite. Îmi place foarte mult teatrul pentru că este live, iar filmul pentru că nu este live. A juca în film înseamnă să găsesc măsura fiecărei duble și fiecărei secvențe în parte, chiar dacă sunt disparate. E un efort foarte mare să ajungi la final și totul să devină unitar. Încă lucrez la acest aspect. Cred că e important să ai un regizor bun alături, care să te îndrume.

Am remarcat abordarea directă și autenticitatea în modul de construire a personajului Costi din Marița. În ce măsură v-ați identificat cu acesta?

Alexandru Potocean: E foarte complicat. El, personajul, e ușor departe de mine. Îl preocupă anumite zone ale vieții care pe mine nu mă interesează. Nu fac eforturi foarte mari să ajung în fiecare an să îmi văd familia. El merge până în pânzele albe. De sărbători, îl aduce pe tatăl lui în mijlocul familiei.  Student la filozofie, idealist, își asumă foarte multe lucruri importante la o vârstă foarte tânără, în jur de 20 și ceva de ani. Am stat să îmi aduc aminte dacă eram așa, atunci, la vârsta lui. Nu aș ști să răspund sau nu cred că am fost așa. Sunt mai introvertit. Cumva îmi place să fac ce vreau eu, nu ce trebuie.

Modul în care vă interpretați rolul dovedește maturitate artistică. Cum vedeți drumul spre maturitate în cazul lui Costi?

Alexandru Potocean: Aceasta este tema centrală a personajului meu. Drumul pe care îl face alături de tatăl său și întâlnirea cu familia nu sunt așa cum și le-a imaginat. Totul se năruie și doar atunci, el se trezește. E un drum inițiatic. Mă cam feresc de cuvântul acesta, dar dacă e să o luăm așa, Costi este idealist, se aruncă cu capul înainte în viață. Iar aceasta este de multe ori dură și tranșantă. El nu cade la sfârșit, înțelege că viața merge mai departe și că timpul nu poate fi întors, iar în urma acestui drum, este învingător. O bună lecție de viață.

Ce rol v-ar plăcea să faceți în teatru?

Alexandru Potocean: Nu îmi mai pun problema în felul acesta, ci mai degrabă mă gândesc ce aș dori să transmit în rolurile pe care le interpretez. Dacă m-ai fi întrebat acum cinci sau șase ani ce aș dori să joc, în mod cert aș fi spus Cehov, nu neapărat Shakespeare. Între timp lucrurile s-au schimbat. Mă interesează în ce măsură pot transmite o idee, mai puțin să interpretez un personaj care are o doză de spectaculos. Sunt foarte entuziasmat de faptul că în februarie 2018 vom începe să lucrăm la 1984 de George Orwell. Am dorit foarte mult acest lucru și îl consider binevenit în contextul actual. Rămâne de văzut cum vom gestiona exact apelurile lui Orwell la ideologie, mai degrabă decât la totalitarism.

În Marița ați reușit să transmiteți ideea de la care ați pornit?

Alexandru Potocean: Uitându-mă la reacțiile oamenilor, cred că a ieșit foarte bine. Cu aproape șase luni în urmă, l-am văzut la Grădina de vară a Cinematografului Capitol din Timișoara, unde au fost prezente aproape șase sute de persoane, un public deosebit de numeros. A fost și familia mea acolo. Atunci am avut prima surpriză, pentru că mă așteptam ca publicul să fie oarecum sceptic: „iar film românesc la care nu știu ce facem și ne plictisim…”. Dar nu a fost așa. Țin minte că eram cu Laur Bănescu. Ne-am luat câte o bere și ne-am așezat pe o bordură. „Hai, mă”, zic eu, „să îmi zici și tu cum ți se pare, cum e”. Și l-am văzut așa, din reacții, cum se modifică. El a fost cel mai aproape de mine. I-a plăcut mult, iar oamenii au reacționat foarte bine. Mi-am dat seama că „Marița” e un alt film, e altfel.

Ce planuri de viitor aveți?

Alexandru Potocean: Filmul lui Marius Olteanu, pe care îl aștept undeva în luna aprilie 2018. În calitate de proaspăt angajat al Teatrului Național din București, îmi doresc să pot lucra atât la proiectele teatrului, cât și la cele independente. Cred că o să reușesc. De asemenea, e important să vedem cum crește Macazul. Ne-am făcut un loc pe scena independentă din București și vrem să ne dezvoltăm în continuare. În octombrie 2017, unul dintre proiectele noi a fost deja prezentat la Teatrul Gong, cu prilejul Festivalului Tânăr de la Sibiu. Se numește 90 și este cea mai nouă producție a noastră. Am recreat scene de familie, imaginându-ne viața în 1989 și apoi, în anii 90. Spectacolul a stârnit reacții foarte bune, tocmai pentru că vorbește despre problemele cotidiene pe care le avem. Am remarcat că publicul dorește să vadă astfel de spectacole, acestea fiind binevenite. „Marița” surprinde aceeași temă: viața cotidiană în contextul socio-istoric actual. În calitate de artist, pot spune cu certitudine că am avut nevoie de acest filon tematic. Pe de altă parte, am riscat, pentru că nu știam dacă publicul avea nevoie de așa ceva. Ne bucurăm să vedem că avem feed-back-ul pe care l-am scontat. Acest lucru te împlinește, te liniștește, îți confirmă direcția artistică, te motivează și te validează.

—————

Marița

Regia: Cristi Iftime, Scenariul: Cristi Iftime, Anca Buja

Distributia: Bogdan Dumitrache, Alexandru Potocean, Adrian Titieni, Victoria Cociaș, Victoria Cociaș, Lucian Iftime, Dan Chiorean, Nicoleta Hâncu, Andrei Huțuleac, Lorena-Andrada Zăbrăuțanu.  Echipa: Radu Stancu, producător; Luchian Ciobanu, imagine; Alexandra Alma Alexandra, costume; Dragoş Apetri, montaj; Mălina Ionescu, design de producţie.

Caseta tehnică: AKA, Marita

Produs de: HI Film Productions, deFILM

Distribuit în Romania de: Micro Film

Interviu realizat de Anamaria ENESCU

foto: Barna Nemethi