În epoca revoluției digitale, jocurile pentru adulți au depășit sfera divertismetului, au legitimat un modus vivendi general acceptat, înțeles biunivoc. Pe de o parte, ca practică socială individuală sau în grup, pe de altă parte, ca termen care împacă joaca, văzută ca atribut al copilăriei, cu jocul ca reflex al libertății spiritului.

Ne deplasăm cu telefonul sub ochi; ne jucăm în trenuri, tramvaie, autobuze, cu pasiunea cu care, pe vremuri, citeam, extrăgându-ne astfel din realitatea imediată, prezenți mental într-un spațiu pe care îl controlăm imaginar. Mai mult, echivalentul jocurilor colective își află pandantul în jocurile pe internet în rețea, unde facem echipă, ne înfruntăm, exersăm apartenența la un grup alături de alți necunoscuți deveniți coechipieri. Construim orașe, purtăm bătălii, suntem eroii istoriilor ce nu durează mai mult decât răstimpul acordat jocului. Și totuși, ne seduce gratuitatea demersului, lipsa lui de finalitate și doza de spectacol conținută în joc.

Civilizația umană se naște și se dezvoltă în joc și ca joc, e teza celebrului eseu al lui Johan Huizinga, Homo Ludens (1939). Câmpul semantic al jocului cuprinde joaca, dar adjectivul jocului nu e reductivul jucăuș, ci ludic, atunci când ne referim la jocurile culturale. Omul e, în primul rând, animal social (zoon politikon), dar îl definește spiritul ludic prin care cunoaște, exersează, imaginează lumea.

Teatrul e unul din jocurile culturale majore, prezent în varii forme în toate civilizațiile, iar sărbătorile teatrului de stradă convoacă mulțimile într-un ritual ludic al transformării spațiului public în loc al coalgulării comunității. Să ne oprim în Sibiul recent încheiatului Festival Internațional de Teatru (9-18 iunie). De douăzeci și patru de ani orașul acceptă regulile jocului cultural și iese în stradă pentru paradele itinerante prezente în secțiunea spectacolelor de stradă. Aceste procesiuni ludice sunt, poate, cel mai bun exemplu al seducției exercitate de joc, aflat complet în afara raţionalităţii vieţii practice, în afara sferei nevoii şi a utilităţii (Huizinga).

Tiparul spectacolului de stradă e simplu, ușor de înțeles de oricine: urmează traseul deambulării pe străzile orașului a unui alai de personaje, inspirate din epoci istorice sau din varii domenii de activitate umană, punctate de scurte staționări performative, cel mai adesea interactive cu publicul. În răstimpul lor, personaje grotești execută mici numere de circ, de pantomimă, scurte secvențe de virtuozitate muzicală sau acrobatică. Unica regulă a tuturor e libertatea imaginației pusă la lucru spre ilustrarea temei alese. În alaiurile spontan însoțite de mulțime, recunoaștem urma procesiunilor sacre, laicizate acum în numele plăcerii jocului. Fantezia și tehnologia pusă în joc dau nota spectaculară și individualizează fiecare companie de teatru de stradă în parte. Am văzut pe Pietonala Nicolae Bălcescu și în Piața Mare clovni, paiațe, animale, roboți, mașinării antropomorfe bricolate din materiale umile, de la cele mai simple până la cele mai sofisticate produse ale fanteziei, desfășurate la lumina zilei sau sub protecția misterioasă a nopții. Toate seduc și coagulează mulțimea în temporara comunitate a spectatorilor conduși de jocul teatrului de stradă.

Fantastica lume a insectelor gigant (Microcosmos, Compania Planète Vapeur, Franța) joacă răsturnarea proporțiilor naturale și imaginează insecte uriașe după tiparul carelor alegorice, care își extind telescopic antenele, deschid aripile până la ferestrele de la etaj ale caselor de pe pietonală, susțin în balans corpul fragil al acrobatei în timp ce cântă la vioară. Mecano-insectacu motor, față de care omul e o furnică modestă, lasă în urmă fum, înlănțuie strada și spectatorii într-o rețea de spirale de hârtie creponată pentru a celebra un carnaval sui-generis al sărbătorii urbane.

O altă temă recurentă a personajelor ce animă spectacolele de stradă e cea a animalelor antropomorfizate, în spectacole adresate în special copiilor. Din ogradă hai-hui pe stradă! (Groupe Démons et Merveille, Franța) dă drumul găinilor gigantice în ograda urbană să ciupească trecătorii, să ceară atenție, să ne smulgă un zâmbet. Aceeași regulă a supradimensionării staturii animalelor o regăsim în Șobolanii curioșiși flautul fermecat (Spania). Înarmați cu umbrele, șobolanii uriași au înfruntat ploaia, au răscolit terasele, nestăpâniți în invazia lor veselă. E destul pentru a ne face să renunțăm la seriozitatea cotidiană, gata să răspundem la nevinovatele gesturi jucăușe. O instalație vizuală mobilă animă Omul-pasăre și orchestra lui neobișnuită (Demain on change tout, Franța) într-un înduioștor spectacol muzical cu două goarne și două viori. Libertatea improvizației e unica regulă a jocului omului-struț condus de viziunile sale poetice.

O categorie aparte de sepctacol de stradă o prezintă teatrul polonez KTO din Cracovia, specializat în spectacole nonverbale în spații neconvenționale, prezent acum cu recenta sa producție Graba noastră cea de toate zilele (Peregrinus, regia Jerzy Zoń). Același traseu itinerant descrie ritualul cotidian al unui angajat la firmă. Viața gulerelor albe e ritmată de caracterul mecanic al mișcărilor expuse în maniera pantomimei accelerate, ce bifează exasperarea orelor de muncă, lupta pentru o poziție în firmă, sărbătorile în companie, ieșirile la club. La capătul săptămânii de lucru, ploaia de confeti, ca apoteoză a jocului urban, lasă în urmă sentimentul inconsistenței existenției pe chipurile crispate ale măștilor de papier mâché. Precizia gesturilor, grimasa grotescă a personajelor cu capetele cât bolovanii trec pragul divertismentului, invită spectatorii la identificare. Focurile de artificii încadrează sărbătoarea jocului cultural între două explozii de energie cathartică. Oamenii scot reflex telefonul să transmită online euforia jocurilor de artificii; interpun ecranul realității virtuale între imaginea destintă privirii directe ca pe un catalizator al comunității spectatorilor delocalizați.

Din punct de vedere semantic, în limbile de origine latină a juca e verbul care desemnează jocul actoricesc și reprezentația spectacolului viu. Englezescul joc/play intră în constelația cuvintelor legate de teatru, cum e cuvântul ce desemnează dramaturgul (playwright) și tot în engleză a cânta la un instru­ment folosește același verb, a juca/play, căci fire subterane leagă jocul de arte și ne impune convenția scenei. După o seară de teatru în stradă oamenii pleacă nu doar amuzați, ci cu sentimentul că aparțin unei comunități închegate de orele sărbătorii din piața publică. Jocul este valabil în afara normelor raţiunii, datoriei şi adevărului (Huiznga). Pentru acest merit FITS aduce o temporară ieșire din inerția socială, crește comunitatea spectatorilor, oferă sibienilor antractul de libertate pe care teatrul îl aduce spiritului.

de Oana Cristea Grigorescu

desen realizat de Anastasia Coșuleț (6 ani)

*articol apărut în numărul 8 al revistei tipărite Capital Cultural