Povestea prințesei deocheate, cea mai nouă montare marca Silviu Purcărete, a fost prezentată publicului în cadrul ediției de anul acesta a Festivalului Internațio­nal de Teatru de la Sibiu și va deschide în 2020 Jocurile Olimpice de la Tokyo. Textul kabuki ce stă la baza spectacolului prinde o nouă carne și se încarcă de noi semnificații într-o viziune regizorală nonconformistă, în care costumele elaborate, decorurile și muzica live alcătuiesc o adevărată caligrafie japoneză. În centru este personajul Prințesei Sakura, în interpretarea plină de expresivitate a tânărului actor Iustinian Turcu de la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, cunoscut publicului pentru rolurile din „Bizoni“ și „Girafe“ (regia Radu Afrim), „Omul cel bun din Sîciuan” și „De ce Hecuba !?” (regia Anca Bradu), „Perfect compus“ (regia Alexandra Badea) și nu în ultimul rând, „Martiri” (regia Radu Nica), ce i-a adus premiul UNITER pentru debut.

Cum te-ai apropiat de rolul prințesei deocheate, Iustinian? Cum ai încercat să-l abordezi? Este un personaj aparte față de cele pe care le-ai interpretat până acum…

Iustinian Turcu: Eu am mai jucat travestit în spectacolele lui Radu Afrim, în „Bizoni” și în „Girafe”, unde eram ba o babă, ba un transgender, dar un rol de așa mare întindere ca cel din Povestea Prințesei Deocheate nu am mai avut. De aceea, este necesară documentarea și regizorul este acolo ca să te îndrume, pentru că niciodată nu ai o rețetă, nu știi cum să apuci personajul…

Tu cum te-ai documentat pentru acest rol?

Iustinian Turcu: Din păcate, în România nu există multe scrieri despre teatrul kabuki, dar am început să văd desene animate japoneze cu prințese, cu călugări, cu samurai decăzuți, pentru că multe elemente din spectacol se regăsesc în anime-urile astea. Apoi am căutat pe youtube filmări cu actori care joacă în travesti, în teatrul kabuki, fiind maeștri în așa ceva, și am mai găsit diverse articole pe internet, dar nu întotdeauna foarte bune… De fapt, punctul de pornire a fost ceea ce ne-a spus domnul Purcărete: „Băieți, încercați să găsiți femeia din voi!” Biologic, nu prea ai cum, și e greu să ajungi la performanță într-un timp relativ scurt, dacă nu faci asta de o viață, cum fac actorii din teatrul kabuki.

A fost prima colaborare cu Silviu Purcărete? Cum ați lucrat împreună?

Iustinian Turcu: A fost prima dată când am lucrat direct cu dumnealui, pentru că eu mai joc în Faust și în Metamorfoze, dar acolo am intrat ca înlocuire. Există tendința, mai ales la actorii tineri, dar nu numai, de a încerca să demons­treze, de a căuta confirmări, mai ales când se întâlnesc cu un artist mare, iar domnul Purcărete este cine este și ceea ce se vede pe scenă. Eu îl percepeam înainte ca pe ditamai starul, dar el e un om de o umilință și de o simplitate, care pe mine m-au pus pe gânduri. M-a făcut să mă gândesc la mine ca artist și să îmi doresc să fiu la fel. De aceea, după ce am văzut atitudinea dumnealui, mi-am dat seama că trebuie să mă opresc din a încerca să demonstrez, că e mai bine să-l ascult, să înțeleg situația și să-mi canalizez atenția asupra lucrului, nu asupra mea ca artist. După ce am înțeles asta, m-am relaxat.

iustinian-turcu-printesa-tnrs

Au existat momente dificile, care ți-au ridicat probleme pe parcursul repetițiilor?

Iustinian Turcu: Țin minte că la un moment dat lucram la o scenă, la care până la urmă s-a și renunțat. În spectacol apare chiar spre final, când rămân singură și mă uit la copilul meu. Ar fi trebuit atunci să-i strig „Taci din gură! Nu mai urla! Lasa-mă în pace, că vreau să dorm!”. Eram deja cu toții obosiți, iar eu încercam să țip, să am o criză, dar simțeam că e prefabricată, iar dl. Pucărete a observat și mi-a zis „Nu-ți vine să faci asta, nu?”, iar eu am răspuns: „Ba da, ba da. O să iasă!“. De obicei regizorii insistă să-ți iasă iar când am văzut cum a abordat situația dânsul, deși inițial am vrut să recunosc că nu-mi vine, m-am gândit „Omul ăsta e cu mine, aici, mă înțelege, aș fi nebun să zic că nu-mi vine.” (râde). Au fost destule astfel de impedimente, dar am lucrat bine și domnul Purcărete ne-a condus spre direcția unde voia să ajungă, dar nu ne-a închistat și ne-a lăsat să ne facem și nebuniile. La un moment dat chiar m-am gândit „Măi, dar mie nu-mi spune nimic?” și mă duceam și întrebam colegii care au mai lucrat cu dumnealui dacă e de bine sau e de rău că nu-mi zice nimic, iar ei mi-au spus: „Când nu mergi în direcția potrivită o să-ți zică, cu siguranță”. Uite, vezi ? Nevoia de confirmare…

Ai discutat după premieră cu invitații japonezi de la festival? Ți-au spus părerile lor despre spectacol?

Iustinian Turcu: Da, mulți erau foarte încântați de ce au văzut. Unii au zis că vor să-l revadă, iar dl. Nobuaki Tomita, care este creator de chimonouri și a avut o expoziție în festival, mi-a spus că a simțit în cazul meu o apropiere foarte mare de teatrul kabuki, ce se practică în Japonia, și că e curios cum noi, deși nu avem tradiția asta, am reușit să surprindem niște nuanțe din teatrul lor.

iustinian-turcu-teatru

foto: Mihaela Marin

Mie mi s-a părut că dintre toate personajele, al tău s-a apropiat cel mai mult de teatrul tradițional japonez, mai ales datorită elementelor ce țin de gestică și corporalitate. Ai lucrat cu un coregraf ?

Iustinian Turcu: În abordarea personajului am încercat ca lucrurile să vină din interior. Sunt multe elemente care țin de privire, iar coregrafia mi-am făcut-o singur. Doar un moment l-am furat dintr-un film, din Memoriile unei gheișe, fiindcă mi-a plăcut foarte mult. Este vorba despre un dans cu umbrela, atunci când prințesa rămâne singură. Eram chiar la începutul repetițiilor, în 2017, când i-am zis domnului Purcărete «Aici aș putea să fac un dans» și s-a potrivit, pentru că, de fapt, tot spectacolul citează foarte mult și din Faust și din alte montări ale domnului Purcărete.

cover foto: Mihaela Marin

*articol apărut în Capital Cultural nr. 13, ediția tipărită