Mai puțin de o sută de ani în urmă (1926), în Europa s-a folosit pentru prima dată termenul de film documentar, acesta câștigându-și, cumva, un loc distinct în lumea cinematografiei. Și dacă inițial era exploatată ideea că documentarul este un „ghid” mai bun decât formele de ficțiune, datorită observării vieții așa cum este, surprinderii „viului”, documentarul modern le îmbrățișează destul de mult. De la arhivă istorică, antropologică și aspecte jurnalistice, acesta a ajuns să tatoneze terenul advertisingului, propagandei și experimentării. Astăzi, tehnica, informațiile și chiar spațiile de diseminare ale producțiilor video au devenit accesibile aproape oricui, iar gândirea critică și creativitatea chestionează definițiile fixe. Totuși, din cauza marginalizării de către spațiul și formatul restrâns al televiziunii – până de curând unicul mediu unde se putea urmări „constant” –, genul este mai puțin cunoscut și gustat în toate nuanțele sale de către publicul larg, iar destule stereotipuri persistă.

„Cred că mulți documentariști sunt obsedați de filmarea observațională și ideea adevărului. Și acest lucru este necinstit din punct de vedere intelectual.”

Ultima ediție a festivalului AstraFilm a reunit o gamă largă de filme „documentare și cu caracter narativ”, purtându-ne printre abordări și calapoade variate, de la documentare observaționale, la doc-vloguri și chiar producții de televiziune. Și, pentru că filmul documentar este un soi de călătorie fără destinație clară, am încercat să iau pulsul regizorilor: cum percep ei un documentar bun? Și, poate mai important decât atât, ce reușește să schimbe acesta?

În oceanul documentarelor, care poate fi considerat un documentar bun?

 „Oh! Este foarte abstract! În primul rând, consider că un documentar bun este un film bun. Și un film bun trebuie să te atingă, să-ți spună o poveste care este într-un fel importantă pentru tine. Iar un documentar transmite o poveste legată de realitate și/sau care poate fi regăsită cel puțin parțial în realitate. Un documentar este bun dacă este o poveste pe care o știi, care te atinge și te face să reflectezi asupra ei. Care spune ceva despre lumea în care trăim. Un alt aspect important este ca acesta să fie antrenant”, răspunde din scurt Stefan Eberlein, regizor german, și continuă. „Există multe interpretări greșite asociate cu documentarul, pentru că nu este un subiect prea cunoscut. Și unii oameni nu realizează că există nu doar documentări legate de istorie și natură, ci povești care se petrec în locuri reale și spun ceva despre lumea în care trăim. Și, din păcate, documentarele sunt puțin răspândite”.

Unii oameni nu realizează că există nu doar documentări legate de istorie și natură, ci povești care se petrec în locuri reale și spun ceva despre lumea în care trăim.

„Parchim International”, documentarul prezentat de Eberlein, s-a ciocnit de o concepție greșită încă din fașă. Regizorul citise o știre despre un om de afaceri chinez, care a cumpărat un aeroport în Germania și visa să-l transforme într-o poartă de acces a culturii chineze în Europa, dar care era blocat în permanență, și a simțit că este un story bun. Când i-au prezentat ideea chinezului însă, a trebuit să-i explice ce este un film documentar, pentru că nu știa. Și, mai grav, businessmanul l-a asociat cu un material de propagandă: „Grozav! Voi veţi ajuta la ridicarea aeroportului nostru!”. După șapte ani de filmări și observație, protagonistul chinez a văzut o altă față a realității: „I-am arătat filmul de trei ori și a plâns de fiecare dată. Poate pentru prima dată s-a trezit din visare și a conștientizat că, posibil, nu-și va realiza visul niciodată”.

Imagine din filmul documentar „Parchim international”

Imagine din filmul documentar „Parchim international”

Certitudinea observației sau creativitate?

„Un documentar bun n-ar trebui să aibă un mesaj fix. Trebuie să fie deschis interpretării. Mai curând să stârnească dezbateri, decât să propună ceva”, declară tânărul regizor Joseph Martin. A venit la festival cu filmul „Tăcere”, încercând să prezinte problema antisemitismului dintr-o perspectivă inedită: vice-președintele partidului maghiar de extremă dreaptă și membru al Parlamentului European, antisemit înrăit, află, la vârful carierei politice, că pe linia maternă este evreu. Martin creionează criza identitară și personalitatea protagonistului („un fel de pildă pentru copii, care poate fi povestită generaţii după generaţii”, remarcă Martin) într-un mod care te face să întrebi permanent: „și-a schimbat lupul blana sau ba?”.

Camera este un instrument, o voce. Și o voce nu va fi obiectivă niciodată.

Pentru a-și atinge scopurile estetice, dincolo de transmiterea mesajului, regizorul nu s-a sfiit să apeleze la diverse mijloace de redare a realității. „Cred că mulți documentariști sunt obsedați de filmarea observațională și ideea adevărului. Și acest lucru este necinstit din punct de vedere intelectual. Consider că majoritatea oamenilor cred că, atunci când așezi ceva în fața camerei, este oarecum echivalent cu o reprezentație. Dacă nu filmezi din natură, distorsionezi evenimentul. Dar, alegerea unui plan general deja are alt înțeles decât un prim-plan, sau un plonjeu față de contraplonjeu, sau folosirea unui obiectiv fără strat antireflex față de unul modern. Camera este un instrument, o voce. Și o voce nu va fi obiectivă niciodată. Prin urmare, nu sunt fan al acelor oameni. […] Cred că documentarul modern și jurnalismul diverg în mare măsură. Pentru că documentarul modern a adoptat o formă mai apropiată de filmul de ficțiune, unde adevărul nu este primordial. În același timp, jurnalismul de astăzi a devenit un comunicat de presă”.

Imagine din filmul documentar „Tăcere”

Imagine din filmul documentar „Tăcere”

Ce se întâmplă când regizorul intervine în cursul lucrurilor?

Unul din filmele care mi-a atras atenția este „Sonita” (r. Rokhsareh Ghaem Maghami). Dincolo de zugrăvirea comunității islamice radicale și a dramelor femeilor, care sunt de așteptat, regizoarea încalcă tabuul documentarului de a se implica în desfășurarea evenimentelor. Luând decizia de a oferi bani pentru amânarea vinderii unei fete și filmându-i un videoclip, nu doar că o salvează de căsătoria aranjată, ci o ajută să obțină o bursă de studii în SUA. „Mă gândeam să fac un film întunecat despre situaţia amară a adolescentelor afgane şi a exploatării copiilor prin muncă în Iran. Însă nu aveam încă o provocare mare, o dramă colosală în filmul meu. Lucrurile s-au schimbat când mama ei a venit în Iran ca să îi aranjeze căsătoria. Eram şi fericită, şi tristă. Fericită deoarece aveam, în sfârşit, un subiect solid, dar tristă şi îngrijorată, deoarece nu puteam să o filmez, pur şi simplu, pe Sonita cum era forţată să se căsătorească şi am ezitat când, fiind realizator de documentare, trebuia să intervin sau nu în situaţie. M-aş fi simţit foarte rău să o las într-o situaţie dificilă, însă nu era prea convenabil nici să încalc toate regulile, să apar în propriul film şi să-mi salvez protagonista”. Până la urmă, poate că gestul ei este o bună reamintire a faptului că și regizorii fac parte din realitatea celor pe care îi filmează…

Imagine din filmul documentar „Sonita”

Imagine din filmul documentar „Sonita”

Convingeri…

„Cred că documentarele pot fi diverse: pot fi „distractive”, sau pot prezenta o perspectivă, ori pot arăta o lume despre care n-ai avea niciodată posibilitatea să afli. De asemenea, documentarele sunt o oportunitate de a ajuta oamenii, de a-i face să se gândească la lucruri importante pentru societate, lucruri pe care le acceptăm fără a cerceta. Ideea de a fi convinși de anumite chestiuni este, desigur, importantă, dar există și o mare polarizare de idei. Poate fi util să înțelegem cum funcționăm și să avem niște repere clare despre cum ceva ar putea fi altfel. Și documentarele sunt mijloace minunate pentru a ne face să reflectăm asupra chestiunilor pe care le luăm de bune”, explică Sheila Marshall. Acompaniată de un neurolog, aceasta reliefează, în filmul „Cu capul între urechi”, modul în care oamenii cred în ceva și cum își transformă convingerile în certitudini, confundându-le cu adevărul. Subiectul de plecare – 21 mai 2011, judecata de apoi. „Am știut mereu că filmele prezintă o cale eficientă pentru a ne face să gândim sau a ne prezenta o versiune distinctă a lucrurilor și de a face o diferență. De asemenea, am crezut întotdeauna că ar fi util să prezint publicului larg idei din psihologia socială. Mi-am zis: ok, există o mulțime de idei mișto, cum le putem comunica altor oameni?!”

Imagine din filmul documentar „Cu capul între urechi”

Imagine din filmul documentar „Cu capul între urechi”

Câte vieți trăim într-o viață?

Indiferent cum definim filmul documentar și câte elemente de ficțiune și ce grad de intervenție preferăm, cert este că, până la urmă, astăzi contează mult dimensiunea socială a acestuia, invitația la dezbateri, discuții, gândire, nu doar cea de a petrece timpul. De a exclama, uneori: „Dumnezeule! Putem mai mult decât atât!” (replică din „Prețul plătit”, r. Andrew Morgan). Sau de a ne simți „părtași”. După cum a conchis plastic regizorul Linas Mikuta: „Documentarul este important deoarece îmi oferă posibilitatea să trăiesc mai multe vieți decât aș putea trăi. Consider că este foarte important să observi viața altor oameni și să te gândești la aceasta. Noi, oamenii, avem structuri foarte asemănătoare. Structura corpului și cea a sufletului. Și când observi ceva, creezi ceva și reflectezi asupra acestui lucru, obții niște informații spirituale, mentale despre altă persoană. Și când prezinți alt om, te proiectezi pe tine însuți. Din această cauză documentarul este important pentru mine. Este un mod de a trăi, de a reflecta”.

articol apărut în Capital Cultural nr. 5, ediție specială Astra Film Festival