În vara anului 2012, într-o excursie a ghizilor de turism, am auzit întâmplător ideea de a fi găzduit direct de către localnici. O colegă stătuse câteva zile în Chişinău la un modovean, iar un coleg tocmai stătuse peste noapte la cineva în Sibiu. Îmi era cunoscută ideea de găzduire în cadrul unor comunităţi locale, dar pe bază de reciprocitate şi în locaţii fixe. Nu credeam că este atât de simplu să fac şi eu acest lucru, doar creându-mi un profil pe internet, fără alte obligaţii şi condiţionări. Ajunsă acasă mi-am creat un cont, m-am documentat şi am aflat mai multe despre interacţiunea şi posibilităţile oaspete-gazdă.
Există mai multe comunităţi online care oferă interfaţa corespunzătoare pentru a găsi o gazdă locală. Printre acestea se numără couchsurfing, global freeloaders, be welcome, hospitality club sau stay4free. Am început să folosesc această modalitate de cazare pentru oportunitatea de interacţiune cu oamenii (localnici – dacă eu călătoresc sau alţi călători – dacă eu găzduiesc). Mă interesa să descopăr moduri diferite de viaţă, motive variate de călătorie, bucuriile, dar şi necazurile oamenilor. Din punctul meu de vedere, acesta este (şi ar trebui) să fie principala diferenţă faţă de site-urile pentru rezervări de hoteluri şi pensiuni, închirieri de apartamente şi altele asemenea. O călătorie mai în profunzime la faţa locului, în cultura şi stilul de viaţă local.
Nu îmi deschid numai casa, dar îmi deschid şi sufletul şi mintea…
Eu sunt şi gazdă şi călător. În momentul în care îmi fac un profil pe internet pentru a găzdui călători, eu nu îmi deschid numai casa, dar îmi deschid şi sufletul şi mintea pentru a cunoaşte oameni noi, cu care pot împărtăşi impresii de călătorie. Însă, a-mi deschide casa unui străin sau a fi cazat în casa unui străin este şi riscant. Tocmai din acest motiv citesc cu sfinţenie profilul celor cu care urmează să interacţionez şi în viaţa reală, punând mare accent pe referinţele scrise de către alte persoane. Dacă îmi trimite cerere de cazare cineva care nu are referinţe, refuz pentru că aleg să nu mă risc (sau pur şi simplu nu răspund, deşi poate să fie un om extraordinar, dar îmi asum pierderea). Dacă trimit eu cerere să fiu cazată la cineva cu un profil mai sumar, schimb câteva email-uri ca să văd cum scrie şi cum se exprimă persoana respectivă, ne împrietenim pe facebook ca să îi văd mai multe poze şi să îi văd clar expresia ochilor, şi nu în ultimul rând, anunţ pe cineva unde şi la cine urmează să stau. Sunt nişte riscuri pe care mi le asum în mod conştient, dar cu o marjă de control.
La început am experimentat să fiu gazdă. Îmi amintesc doi lituanieni – Arminas si Mantas, care mi-au spus că vor veni la o anumită dată şi oră în Sibiu cu ia-mă nene tocmai din ţara lor. Nu i-am crezut, dar în dup-amiaza zilei respective mi-au dat mesaj că au ajuns în Sibiu. Am petrecut o seară minunată toţi trei, ne-am plimbat prin oraş împreună, au cumpărat îngheţată şi pepene şi am mâncat mânjindu-ne până la coate râzând copios. A fost o potrivire fericită între noi, ei fiind foarte glumeţi şi receptivi la umorul meu, dar în acelaşi timp respectuoşi şi recunoscători pentru găzduirea oferită. Mi-au adus o sticluţă mică de lichior local de-al lor în semn de mulţumire. M-am simţit extraordinar cu ei şi mi-a părut nespus de rău că nu au stat mai mult.
De partea cealaltă a balanţei există însă şi persoane care cer cazare numai din motive financiare şi nu oferă posibilitatea unui schimb de orice fel între gazdă şi oaspete. În vara lui 2015 am acceptat să găzduiesc un rus – Alexei, care călătorea de un an şi jumătate şi avea multe referinţe pozitive. Speram să aflu cum şi de ce călătoreşte prin lume, dacă munceşte în paralel, cum se descurcă cu diferite provocări etc. Personalităţile noastre nu s-au potrivit însă deloc, eu fiind foarte curioasă şi vorbăreaţă, el fiind foarte tăcut. L-am perceput oarecum tracasat de întrebările şi curiozitatea mea. A mâncat, a dormit, a făcut duş la mine, dar abia am putut schimba cu el în câteva vorbe, adică strictul necesar. M-am bucurat când a plecat şi m-am simţit folosită în urma acestei experienţe, redefinindu-mi riguros condiţiile pentru a accepta oaspeţi. Ulterior, am cunoscut şi alţi ruşi şi am observat aceeaşi distanţă şi răceală, dându-mi seama că de fapt este o latură a identităţii lor cu care eu nu rezonez.
Dar există şi experinţele mele ca oaspete. De sărbătorile de iarnă din 2014 am fost în Emiratele Arabe. Cazările erau foarte scumpe şi singura mea posibilitate de a merge acolo era să stau pe la localnici, aducându-le în schimb cadouri tradiţionale din ţară. Deşi, am fost suspicioasă la început să mă cazez la bărbaţi într-o ţară musulmană, citind profilurile am descoperit mulţi indieni decenţi pentru care ospitalitatea este o tradiţie. Una dintre gazdele mele în Dubai a fost un bancher indian – Raju, care era foarte vorbăreţ şi caza cam pe oricine şi oricând pentru că se plictisea singur după divorţ. Avea multe referinţe pozitive şi după câteva mesaje cu el mi-am dat seama că temerile mele erau nefondate. La el am cunoscut-o pe Maggie, o pakistaneză care locuia la Londra şi care mi-a povestit multe despre ţara ei de baştină. Am cinat într-o seară cu Raju şi nişte prieteni de-ai lui în Dubai Marina, trăind experienţa de a căuta maşina într-o parcare de peste 1000 de locuri. Şi nu este deloc uşor să găseşti acolo o maşină. Au existat însă şi neajunsuri pentru mine fiind cazată la Raju, datorită orelor târzii la care puteam beneficia de un somn liniştit şi odihnitor pe canapeaua din living.
Dacă vreau să am o experienţă cât de cât pozitivă, citesc profilul şi referinţele omului.
Altădată însă condiţiile mai spartane de dormit nu m-au afectat deloc. În iarna lui 2015 am fost la Viena şi nu mai aveam chef să stau prin hoteluri distante şi impersonale. Am ales să cer cazare la localnici pentru a aduce puţină căldură şi jovialitate în contextul vienez sobru şi apăsător. Am nimerit la un neamţ – Michael, care mai găzduia în acelaşi timp şi doi unguri – Hajnalka şi David, şi doi polonezi – Asia şi prietenul ei. Deşi, nu am dormit foarte bine chircită pe canapeaua din living, am petrecut două seri minunate, am aflat ce este şi cum se mănâncă racklet, am băut vin şi ne-am simţit ca într-o mare familie în care fiecare a contribuit cu câte ceva. Apoi fiecare a plecat mai departe pe drumul său, dar acele momente pe care le-am petrecut cu toţii împreună sunt sigură că au rămas unice în viaţa fiecăruia. Pe Hajni am vizitat-o ulterior când am fost la Pecs în Ungaria şi am păstrat legătura cu ea şi cu David care cântă la operă.
Drumeţie cu Anna (Rusia) pe Dealul Guşteriţei din Sibiu
De-a lungul timpului am avut experienţe fericite şi mai puţin fericite ca gazdă sau ca oaspete. Am identificat câteva aspecte comune ale gazdelor mele, precum şi ale oaspeţilor mei. Majoritatea oamenilor afirmă în profilul lor că doresc să interacţioneze cu persoane de culturi diferite pentru a învăţa lucruri noi. Acest motiv este însă mai mult un clişeu. Datorită celebrităţii acestor site-uri şi a faptului că nu se plăteşte, motivul financiar a ajuns însă să fie latura întunecată a multor cereri de cazare. Şi nu este o experienţă plăcută să te simţi folosit ca accesoriu gratuit. În acelaşi timp, unii oamenii aleg să cazeze călători în propriile case pentru că nu suportă să stea singuri sau îşi caută perechea ideală. Sunt excesiv de binevoitori şi săritori, renunţând adesea la sine pentru a da bine în ochii oaspetelui care beneficiază uneori de un ajutor silit. Dacă vreau să am o experienţă cât de cât pozitivă, citesc profilul şi referinţele omului, apoi sunt deschisă la orice, renunţând la aşteptări, şi atunci apar cele mai frumoase întâlniri.
Ceea ce mă face să continui să găzduiesc când am chef sau să cer găzduire este mai ales dorinţa de a cunoaşte oameni noi de culturi diferite cu care împărtăşesc pasiunea călătoriei. Mă ghidez însă şi după convingerea că viaţa îţi scoate în cale la momentul potrivit oamenii de care ai nevoie ca să înveţi şi să evoluezi. Dacă m-aş fi rezumat la hoteluri cu angajaţi cordiali şi politicoşi cu toată lumea, nu aş fi avut niciodată ocazia de a cunoaşte atâţia oameni, cu stiluri de viaţă atât de variate şi cu tabieturi inimaginabile.
La Coco şi Mehdi acasă în Casablanca (Maroc)
În toamna lui 2015 am călătorit şase săptămâni prin Maroc. Am ales să stau la localnici în marile oraşe precum Marrakesh, Casablanca şi Rabat, pentru a experimenta şi o altă faţă a acestei ţări. Am avut emoţii şi mi-a fost frică la început, le-am citit profilul şi mailurile în repetate rânduri pentru a evalua securitatea opţiunilor făcute. Nu mi-a fost confortabil în anumite momente, dar mi-am acceptat şi gestionat emoţiile, năzuind la cele mai autentice experienţe ale călătoriei mele. Rezultatul este că mă aflu din nou aici pentru a împărtăşi noi experienţe.
De două săptămâni m-am întors din Norvegia, unde am călătorit în Tromso, mai departe de Cercul Polar, pentru a vedea Aurora Boreală. În jurnalul meu dintr-una din zile, am scris lucruri simple, dar care reprezintă ceva pentru mine: „Afară ninge cu fulgi mari. Stau în faţa sobei în care arde focul de lemne şi simt cum mi se încălzeşte faţa. Sunt într-o casă de lemn tipic norvegiană de la Cercul Polar, iar gazda mea, Bente, este o doamnă bătrână şi respectabilă. La ea l-am cunoscut şi pe Daniel, un spaniol călător ca şi mine prin ţinuturile nordice în vânătoarea Aurorei Boreale. Împreună cu toata familia am vizitat insula Balenelor, Kvaloya, şi am mâncat tocăniţă de ren şi somon afumat. Am simţit că dintr-o dată s-a sudat între noi o legătură invizibilă deosebit de puternică.” Pentru astfel de experienţe nu aş renunţa niciodată la riscul de a sta cu nişte străini, care îmi pot deveni prieteni.
(articol apărut în revista tipărită Capital Cultural, Nr. 1)
