Fără el viața culturală a Sibiului de altădată ar fi fost mult mai săracă. A fost evreu și și-a trăit tinerețea în vremuri dureroase pentru comunitatea din care a făcut parte. Cu toate acestea, nu a urât pe nimeni și nici nu a fost resentimentar. Dimpotrivă, de-a lungul întregii sale vieți, a iubit, a inspirat și a ajutat oameni. Vorbea, în afară de română, încă trei limbi: germana, maghiara și ebraica. După război, a devenit primul director și prim dirijor al Orchestrei Filarmonicii de Stat din Sibiu, o instituție culturală care, sub bagheta maestrului, va cunoaște succesul până dincolo de granițele României. Iată o poveste despre talent, noblețe și umanitate.

Copilul care dirija fanfara

Suntem prin 1919, când duminică de duminică, fanfara militară emoționează mulțimea în Piața Mare, din Sibiu. La fiecare reprezentație, invariabil, un copil de șapte ani se ivește în spatele dirijorului acompaniindu-l cu mișcări similare. E complet vrăjit de muzica fanfarei, iar mânuțele lui desenează în aer arabescuri când ferme, când line. Sibienii îl cunosc deja pe micul Henry și știu că fanfara și-a făcut un obicei să-i aștepte apariția. Abia apoi începe reprezentația.

Născut într-o familie modestă de evrei, micuțul locuiește cu părinții și alți trei frați într-o casă de lângă Muzeul Brukenthal. Și cum în comunitatea evreiască educația este considerată o prioritate, toți cei patru copii studiază câte un instrument. Henry începe pianul, însă cu auzul lui absolut și pasionat de fiecare sunet muzical, va asista și la orele fraților și surorii lui, învățând autodidact și celelalte instrumente (de suflat sau coarde) pe care aceștia le studiau.

Își divinizează mama care, fără să aibă studii de canto, le interpretează, deseori, copiilor ei arii din opere celebre cu o voce de soprană pe care Henry n-a uitat-o niciodată. Toată copilăria și adolescența viitorului mare dirijor înseamnă pasiune pentru muzica clasică, dar și exercițiu intens.

Din clasa a V-a, pleacă la Timișoara, unde va cânta într-un cor, dar și ca solist, într-un Templu ebraic, având casă și masă gratis. Suferă din pricina despărțirii de ai lui, însă nu renunță.

La 17 ani, va primi o lovitură cruntă din partea desti­nului. În paralel cu studiul muzicii și al disciplinelor de școală, pentru un mic câștig, băiatul, pe post de curier, transportă încălțăminte. În acea zi fatidică, în Timișoara, având brațele încărcate de cutii cu pantofi, încearcă să traverseze, însă nu observă la timp tramvaiul. Acesta îl izbește și îi retează brațul drept, de sub umăr. Cariera lui de dirijor de talie internațională, însă, abia acum începe…

Aici nu, niciodată! strigă Profesorul

Sunt cuvintele pe care le-ar fi rostit ferm celebrul pianist Paul Wittgenstein, profesor al clasei de maeștri cu același nume, de la Conservatorul din Viena, bătând cu pumnul în masă, când naziștii au dat buzna în sala de curs pentru a căuta evrei.

După liceu, Henry Selbing pleacă la Viena, capitală mon­dială a muzicii. Întâmplarea sau destinul face să susțină admiterea la celebrul Neues Wiener Konser­vatorum, cu marele pianist și profesor Paul Wittgenstein căruia, de asemenea, îi lipsește brațul drept, pierdut pe front, în timpul Primului Război Mondial. E începutul unei prietenii strânse, dintre studentul, pe atunci, Henry Selbing și unul dintre cei mai influenți pianiști ai începutului de veac. Astfel că, în timpul invaziei hitleriste din Viena, tânărul evreu va fi protejat de profesorii lui care, recunoscându-i talentul, se decid să-l ajute să finali­zeze studiile în particular, eliberându-i și un act doveditor.

henry-selbing-tanar

Henry Selbing, tânăr

În perioada vieneză, tânărul Henry Selbing muncește, în paralel cu studiul muzicii clasice, pentru a se putea întreține: acordează piane, dă lecții pentru același instru­­ment, compune și orchestrează clandestin piese de muzică ușoară, cântă chiar și înregistrează pe disc, cu numele Ernö Schlesinger (primul și adevăratul lui nume), ferindu-se ca profesorii de la Conservator să afle.

Tânărul Henry Selbing ajunge să dirijeze Balul Operei din Viena, fiind și dirijor colaborator al orchestrei simfonice Radio din capitala Austriei, un statut care îi deschide perspective de afirmare uriașe. Din păcate, însă, instaurarea dictaturii hitleriste în Austria, îl obligă, în 1939, să revină acasă, la Sibiu. Avea doar 27 de ani.

Artă pură, dincolo de granițele oricărei dictaturi

După 1944, deși România intra în cea mai tragică etapă a existenței ei, Henry Selbing va reuși să resusciteze, după o veche tradiție, viața muzicală a Sibiului, înființând Orchestra Filarmonică de Stat și devenind unul dintre cei mai importanți animatori ai vieții culturale din micul burg medieval. De fapt, în vitalitatea sa extraordinară, în capacitatea incredibilă de a nu renunța, chiar și când viața îi este potrivnică, se regăsește, poate, adevărata esență a rezistenței prin cultură.

Henry Selbing a înțeles că arta adevărată are uluitoarea capacitate de a apropia oamenii, de a șterge granițele imaginare între etnii, religii, vârste etc. și de a educa gustul pentru valori estetice universale. Pentru instru­mentiștii din orchestră, Henry Selbing va fi mereu o prezență carismatică și o mână al cărei magnetism vine dintr-o forță interioară uriașă care impune respect și animă spiritele cu o pasiune rară.

Acest artist nu doar excepțional înzestrat, ci și un pro­fesionist desăvârșit, despre care astăzi nu mai vorbesc decât vârstnicii comunității sibiene, reușește per­for­manța de a-i face pe oamenii simpli să se îndră­gostească de muzica simfonică. Ani la rând, sala de concerte a Filarmonicii de Stat din Sibiu a fost arhiplină. Mai întâi cu melomani educați, de origine germană, apoi, încet-încet, cu un public eterogen multicultural, dar prepon­derent românesc, de toate vârstele și ocupațiile.

henry-selbing-dirijand

Henry Selbing

Beethoven, Bach, Mozart, Wagner, Stravinski, Haydn, Ceaikovski, Brahms, Anton Bruckner, Debussy, Enescu sunt doar câteva dintre numele compozitorilor celebri, din repertoriul orchestrei în care dirijorul Henry Selbing investește zi de zi o uriașă încredere și o imensă energie creatoare. Prin deschiderea pe care o are și prieteniile artistice pe care le leagă, de-a lungul carierei de dirijor, maestrul invită nume mari ale muzicii clasice românești și internaționale și va pune în scenă concerte memorabile. Este invitat să dirijeze nenumărate orchestre din țară și din Europa grație aprecierii unanime de care se bucură.

În decembrie 1991, la 79 de ani, artistul emerit Henry Selbing va dirija, la Sibiu, concertul de adio, în program fiind inclus Mozart, compozitorul favorit al maestrului. Va fi ultimul concert, sub bagheta sa, dedicat sibienilor. Până 1996, când își va încheia definitiv cariera, va continua să fie invitat să dirijeze concerte memorabile în țară și străinătate.

Henry, prima și ultima mare iubire din viața Ilenei (Giura) Selbing

ileana-selbing

Ileana Selbing, tânără

În 1956, în plină epocă stalinistă, Henry Selbing are 44 de ani. Într-o seară, venind pe Corso, dinspre Filarmonică, se intersectează cu o tânără de o frumusețe aparte. El, o personalitate a urbei, ea, o copilă anonimă, îndrăgostită de muzică și pictură. Se petrec, iar după câțiva pași, întorc capul unul după celălalt și se fixează preț de câteva secunde cu privirea. A doua zi, după acest episod, prin intervenția unui personaj dispus să joace rolul lui Cupidon, se întâlnesc într-o cofetărie de pe Bălcescu. Așa începe o poveste de dragoste întreruptă brutal, după doar câteva luni, de vremuri, de prejudecăți, de granițe false trasate de ideologii. El era evreu, iar ea româncă…Fiecare se va căsători cu altcineva și va fi implicat și dedicat partenerului ales până la sacrificiul de sine. Henry cu Pava, iar Ileana cu Marius Giura, un violinist și un dirijor de un talent extraordinar.

tablou-dedicat lui henry-selbing

„Orgă polifonie”, un omagiu adus de pictorița Ileana Selbing soțului ei, Henry Selbing, imediat după moartea acestuia

În 1984, fiind văduvi amândoi, destinul îi va aduce pe Henry și pe Ileana din nou împreună, pentru a-i uni până la moarte. Și dincolo de ea… Marele dirijor se stinge în 2000 și este înmormântat în cimitirul evreiesc din Sibiu. Au rămas în urma lui o mulțime de diplome, premii, distincții, imagini memorabile, zeci de extrase din presa vremii și, mai ales, amintirile vii ale femeii care l-a iubit.

Astăzi, pictoriță consacrată, Ileana Selbing venerează memoria soțului ei, care, în anii din urmă, după ce n-a mai dirijat, a compus și i-a dedicat piese la pian pentru mâna stângă. Artista păstrează imaginea intactă a omului de care s-a îndrăgostit la 17 ani, așa cum l-a cunoscut un oraș întreg: de o noblețe impresionantă, generos, cult, un mare iubitor de sport, dar și un împătimit cititor de literatură bună. Un artist complet, un Om cu harul însuflețirii: Henry Selbing.

 

autor: Minodora Sălcudean

foto : arhivă Ileana Selbing

*articol apărut în Capital Cultural nr. 10, ediția tipărită