Cu cărți traduse în peste 10 limbi, cu volumul ”Dimineață pierdută” inclus în colecția Folio, scriitoarea Gabriela Adameșteanu vorbește despre direcția spre care se îndreaptă literatura românească, despre care a fost și care este astăzi rolul intelectualului, precum și despre autorii tineri la început de drum. Gabriela Adameșteanu a venit zilele trecute în fața sibienilor cu volumul de memorialistică Anii Romantici, care ne oferă o viziune asupra perioadei postdecembriste prin ochii cuiva care a trăit acea perioadă. Cu toate că e o carte alcătuită din gânduri și amintiri, autoarea mărturisește că nu își dorește să devină un scriitor de aminitiri, iar una dintre greutățile cu care s-a confruntat pe parcursul scrierii a fost să nu lase resentimentele să-și pună amprenta asupra cărții. Anii Romantici nu este despre dragoste sau fericire, ci despre perioada postdecembristă și schimbările care au avut loc. Atât ca scriitoare, cât și ca jurnalistă, Gabriela Adameșteanu reprezintă modelul românesc al omului implicat în societatea românească.
foto: Gabriela Cuzepan
Reporter: Despre noul dumneavoastră volum Anii Romantici ați spus că „reprezintă o victorie a vieții contra imaginației, a realității contra ficțiunii”.
Gabriela Adameșteanu: Așa e, am mai spus și că s-a scris oarecum împotriva voinței mele și, în același timp s-a construit din amintirile mele, din realitate, din viață. Celălalte cărți au fost rodul unei voințe de a scrie și a unei alunecări în imaginație. La această carte a trebuit să fiu foarte atentă, să cântăresc fiecare lucru așa cum îți cere realitatea pe care, niciodată nu ești sigur că ai prins-o fiindcă ea e fluidă și schimbătoare, în funcție de perspectivă și, în același timp, e foarte greu de ținut în mână realitatea. Ficțiunea o duci în ce parte vrei tu chiar dacă personajele mai au și viața lor individuală, dar să ai controlul asupra cărții de memorii, dacă nu vrei sa ficționalizezi este foarte greu. Pe de altă parte, ce înseamnă realitatea acelor ani este foarte greu de descris și a trebuit să mă lupt cu ceea ce nu reușesc să exprim, ciudat, e mai greu să scrii o asemenea carte, deși aparent se scrie ușor. E adevărat că e mult mai plăcut când scriem ficțiune, e mai profund, adică ai impresia că ai prins un sens mai adânc al realității. Într-o carte de proză doar aparent descrii personaje sau întâmplări, de fapt cauți un sens care leagă personajele și care leagă întâmplările. Cauți un sens pe care însă n-ai știi să-l spui, pentru că dacă ai știi să-l spui nu ai scrie 200-300 de pagini, ai termina într-un paragraf. E vorba despre un sens pe care trebuie să-l poți exprima într-un paragraf, cu idei despre viață, dar pe care de fapt nu le putem exprima niciodată și atunci te pierzi în multe pagini de proză.
Rep: Anii Romantici este un volum de memorialistică, ați încercat să expuneți modul în care ați perceput realitatea acelor vremuri?
G.A.: Am vrut să spun și imaginea mea asupra a ceea ce s-a întâmplat, că îmi dau seama că noi avem perspective diferite chiar dacă suntem în aceeași cameră. Fiecare a văzut și a auzit alte lucruri și am înțeles alte lucruri. Văzând ca vrând, nevrând intru și eu ca personaj în poveștile altora, că acesta e riscul când devii o persoană cât de cât publică, a fost intenția aceasta de a-mi spune și eu punctul de vedere. Ceea ce se întâmplă cu o carte de fapt este un miracol, tu scrii despre tine sau ficționalizezi pornind de la tine, iar apoi vin oamenii să îți spună că se regăsesc în cartea respectivă. Așa s-a întâmplat și cu această carte, care mi-a prilejuit foarte multe mesaje de la oameni care s-au regăsit parțial, pentru că Anii Romantici de fapt, i-a trăit multă lume, iar eu sunt doar unul dintre ei. Este istoria acelor ani, iar cei care au trăit-o e ca și când fac parte dintr-o societate secretă, au secretul acelor ani, se referă la ei și nu reușesc să spună exact ce au trăit. Amintirile acestea merg până la cei care aveau la vremea respectivă maxim 18 ani și au fost marcați, pentru că lucrurile de atunci au fost dramatice, iar cei care le-au văzut au un oarecare sentiment de vinovăție. Cartea aceasta este născută și din acel sentiment de vinovăție pentru toți acei oameni care au murit atunci, pentru că noi am fost conștienți că libertatea noastră a fost plătită cu sânge.
Rep.: Volumul are două părți, America, America și Întâmplarea care devine destin. La ce să se aștepte cititorii?
G.A.: Eu, de fapt am început cartea cu partea a doua. Cartea am scris-o începând cu a doua parte, pentru că atunci când am început-o trecuseră șase ani de la accidentul meu de mașină, dar eram încă marcată și în mintea mea, oarecum îl legam și de interviul cu Ioan Petru Culianu care era legat de America. Cartea am început-o fără să-mi dau seama, am scris cândva niște amintiri fără să mă gândesc că voi face o carte, erau pur și simplu niște amintiri, dar când ele s-au configurat am ajuns inevitabil la partea întâia și nu puteam să încep cu accidentul fără să explic întoarcerea mea, sentimentul meu de vinovăție că lipsisem fiind în America câteva luni și atunci cartea s-a construit foarte clar centrată pe două nuclee. Cei care vor să vadă un pic de ambianță literară, inclusiv întâlnirile cu personalități din lumea literară le pot găsi în prima parte a cărții, a stagiului meu cu Mircea Cărtărescu în Iowa și cu marile personalități ale exilului pe care le-am văzut acolo, iar partea a doua este ceva din atmosfera politică a acelor ani. Din punctul acesta de vedere, una este din interior și una din exterior.
Rep.: Spuneați că nu credeți în rolul intelectualui, dar apoi ați mai nuanțat această idee.
G.A.: E foarte bine ca ei să creadă și să facă ceva, dar la un moment dat, se vorbea despre viața politică, de cât de dezastruasă e și, atunci spuneau, dar unde sunt intelectualii? ce fac intelectualii? Eu vedeam tot mai clar că intelectualii nu au nicio putere și că, puterea e în mâna politicienilor, iar acum asistăm la cel mai mare spectacol de demonstrație a acestui lucru. Puterea și banii sunt, au fost și poate vor fi în mâna politicienilor, dar în orice caz au fost în mâna lor, vedem cum i-au distribuit, ce au făcut cu ei și atunci să speri că vine intelectualul și transmite un comunicat semnat de încă 50 de intelectuali, să spui că asta va schimba țara este o utopie sau o diversiune.
Rep.: E lumea intelectualilor români un viespar cu mulți bondari, așa cum a spus Dan Perjovschi?
G.A.: Cred că definiția e destul de corectă.
Rep.: În perioada comunistă cenzura nu s-a limitat doar la ziare, ci a ajuns până la cărți. Ce a însemnat pentru dumneavoastră acea perioadă, atât ca scriitoare, cât și ca jurnalist?
G.A.: Pentru mine a fost foarte chinuitoare, pentru că a fost mult mai greu ca redactor de editură decât ca autoare, cenzura era ca o „operație banală” pentru că toate cărțile erau cenzurate, mai ales dacă erau cât de cât bune. M-a marcat în sensul că mi-am dorit foarte mult să fac o revistă liberă în care să se poată scrie orice, dar treptat am descoperit că nu poți să lași să se scrie orice, iar asta a fost altă experiență de-a mea.
Rep.: Spuneați de fiecare dată când scriați o carte că e ultima și că nu veți mai scrie alta, cu toate acestea nu ați renunțat. De unde venea această idee?
G.A.: Eu susțin că pentru femei e mai greu să devină scriitoare, decât pentru bărbați. Viața te solicită în alt fel, viața ta personală și de fiecare dată când terminam o carte mă gândeam că o să trăiesc și nu o să mai scriu. Viața de scriitor, de prozator e una care îți înghite foarte mult timp, nu mai ești destul de liber să traiesti și din cauza asta am avut un fel de pendulare, însă nu m-am putut abține și am continuat să scriu.
Rep.: Deși cărțile dumneavoastră au fost traduse în mai multe limbi ați spus că publicul străin nu e interesat de autorii români. Mai susțineți această afirmație?
G.A.: Editorul meu mi-a spus că publicul occidental citește puțin din Europa de Est și cu atât mai puțin din România. Fără îndoială că sunt și excepții și sunt autori care sunt mai citiți de exemplu, Cărtărescu e foarte citit în Germania și Suedia, iar eu în Franța am mers mai bine, ca dovadă că am intrat în Colecția „Folio” cu Dimineață pierdută. Dar ceea ce se întâmplă e că cetățeanul occidental încă nu s-a obișnuit cu o Europă unită și rezervele pe care le au față de români se simt chiar și în vânzarea și lectura cărților. Eu spun că scriitorul român își duce și țara în spate și se vinde la pachet împreună cu imaginea țării.
Rep.: Cum vedeți dumneavoastră literatura românească în momentul de față?
G.A.: O văd foarte bine, e o literatură proaspătă, o literatură vie în care intră tot timpul autori tineri. Din nefericire, autorul nu este sprijinit de cititor, se citește foarte puțin, iar atunci nu vând și, implicit nu sunt plătiți. Oricum, un autor este foarte prost plătit, nicăieri nu este așa prost plătit, între 8-12% în general, în timp ce toate celălalte rețele care susțin industria de carte primesc mai mult decât autorul. Trebuie să fii un pic fanatic pe literatură ca să poți scrie.
Rep.: Reușesc tinerii scriitori să își facă loc printre cei care sunt mult mai cunoscuți și cărora li se acordă o importanță mai mare?
G.A.: Nu cred că li se acordă mare importanță în acest moment, cred că trendul e mai degrabă spre tineri. Ceea ce nu am spus e că, în Occident există multă susținere pentru scriitorul tânăr și acest lucru a început să se simtă și la noi. Există foarte multe premii și burse chiar și pentru scriitorul tânăr care vine din alte țări. Există multe facilități și acestea se dau scriitorului tânăr, pentru că gândirea occidentală e foarte clară și investești mult mai bine într-un scriitor tânăr decât în unul vârstnic. Din punctul acesta de vedere, șansele mult mai mari sunt ale scriitorului tânăr. Pe de altă parte, puțini dintre scriitorii care erau celebri în anii comunismului sunt cei mai vânduți sau cei mai citiți. Este loc pentru tineri.
Rep.: Dumneavoastră spre ce cărți vă îndreptați, spre cele ale scriitorilor români sau străini?
G.A.: Trebuie să recunosc că atunci când sunt obosită sau vreau să mă simt mai bine citesc literatură straină, dar citesc și autorii romani, mereu i-am citit.
Rep.: Am vorbit despre faptul că românii nu citesc, care ar fi sfatul dumneavoastră pentru ei?
G.A.: Fără îndoială că poți vedea diferența dintre oamenii care citesc și cei care nu o fac și nu doar pentru că știu să țină o conversație, deși nici asta nu e puțin lucru, e o lume în care comunicarea e foarte importantă și construirea unei personalități trece altfel prin literatură. Am văzut oameni foarte inteligenți care nu citesc deloc și lucrează în corporații, dar care au un orizont de discuție foarte limitat. E o lume în care există turism cultural și există nevoia lecturii, dar mai ales, lectura trebuie să fie implementată la copii de mici, dar la noi nu se prea face acest lucru. În Occident am văzut că se susține tot mai mult acest lucru, întâlniri cu copii, scriitorii merg mult în școli, aici nu se face mare lucru. Eu cred că orice carte te ajută să trăiești mai multe vieți. Mai bine decât filmele, cărțile te ajută să îi cunoști pe ceilalți, te ajută să ai despre ceilalți o imagine mai puțin simplificată, te ajută să te orientezi în lume nu doar să vezi orașe ci, cum trăiesc alți oameni. Noi, dacă nu am citi literatură nu am știi ce gândesc alți oameni, de fapt asta învață în primul rând, alte minți, alte comportamente.
featured image: fotograf Eduarrd Enea
