A fost recunoscut ca fiind ,,unul din cei mai talentați dirijori români ai generației sale” și cel mai tânăr dirijor angajat al unei instituții de cultură din România. De la începutul acestei stagiuni, este prim-dirijor al Filarmonicii de Stat Sibiu. S-a născut aici, la Sibiu, într-o familie de muzicieni. Până la 18 ani a urmat cursuri de vioară, însă, în paralel a dezvoltat și o înclinație pentru compoziție și dirijat. Locuiește la Viena, dar vine destul de des la Sibiu și la Cluj, unde are concerte de dirijat. Gabriel Bebeșelea, prin răspunsurile lui, ne-a lăsat să vedem ce e dincolo de bagheta magică, cât studiu e în spatele  unei partituri și cum se stabilește legătura cu spectatorii, în timpul unui concert.

De multe ori, pentru spectatori, dirijorul este cel care stă în fața orchestrei cu o baghetă și face mișcări neînțelese. Care e rolul lor lui, de fapt?

Gabriel Bebeșelea: Există orchestre mai mici, de cameră, care pot să existe fără dirijor. Dirijor fără orchestră este însă, imposibil. Eu fără orchestră nu am cum să exist. Trebuie cineva care să coordoneze și să transmită informația pe care o dă compozitorul, iar fiecare instrumentist are o singură linie din partitură, ori dirijorul are partitura completă, cu toate liniile, cu toate informațiile. E singurul care știe exact ce se întâmplă, dacă nu știi partitura generală, nu ai cum să știi contextul în care te afli. Atunci rolul dirijorului este cel de a transmite energia partiturii. Nu aș merge la absolutizarea dirijorului. Cât despre acele  mișcări pe care nu le înțelegeți, fac parte dintr-un limbaj al semnelor, o tehnică de bază, pe care fiecare și-o dezvoltă în mod natural. Un instrumentist imediat citește gesturile unui dirijor. Sunt mai multe școli de dirijat, mai multe tehnici dirijorale, dar semnele de bază sunt aceleași. Există mai încet, mai tare, mai repede, mai rar, dar rolul dirijorului, repet, este de a transmite energie. Să cânți în aceeași măsură nu este atât de dificil. Rolul dirijorului nu este neapărat de a pune împreună orchestra, ci de a o pune să cânte împreună în aceeași direcție. Este exact ca și cum citim o poezie. Textul e același, dar în interpretarea lui Florin Piersic sună într-un fel și în cea a lui Dorel Vișan, în alt fel.

De curând ați câștigat Premiul I la Concursul Internațional de Dirijat „Lovro von Matačić” de la Zagreb (Croația). Cum vedeți experiența concursurilor și cât de importante sunt ele în clădirea  unei cariere?

Gabriel Bebeșelea: Sincer, eu nu sunt mare fan al concursurilor. Béla Bartók spunea: „concursurile sunt pentru cai, nu pentru muzicieni”, dar trebuie să recunosc că trăim într-o epocă în care așa se pătrunde în lumea mare. Sunt mai multe posibilități, iar aceasta este una dintre ele. Nu m-am înscris cu gândul să câștig, chiar programasem deschiderea de stagiune la Fiarmonica din Sibiu cu primă repetiție a doua zi după concurs. Nu știam că o să ajung în finală și o să câștig. M-am înscris cu gândul de a încerca să fac muzică. Unicul lucru care m-a interesat a fost să fac muzică dintr-un repertoriu extrem de dificil și de mare. Au fost în jur de 15 lucrări, toate de factură foarte mare, printre care două lucrări obligatorii a unor compozitori croați, Don Juan de Richard Strauss, Preludiul și Moartea Isoldei din Tristan și Isolda de Wagner, Simfonia a 5-a de Beethoven ș.a, toate cu o durată între 20 și 40 de minute. Finala concursului s-a transmis la multe televiziuni din Europa, în direct, iar tot concursul s-a transmis integral, pe internet. Am primit foarte multe mesaje și telefoane cu felicitări și din România, dar concursurile acestea sunt mult mai cunoscute în Vest. Lovro von Matačić a fost unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX. Din păcate, în România nu este atât de cunoscut, la Viena în schimb este un semizeu. A fost unul din dirijorii care au schimbat linia dirijorală. De obicei, câștigarea unui concurs este o schimbare de traiectorie, o creștere a cotei. Pe lângă premiul I am câștigat și câteva premii speciale care constau în contracte cu diverse orchestre din Croația, Germania și Italia.

Ce vorbește un dirijor când se întâlnește cu alt dirijor?

De multe ori încercăm să ne abținem de la muzică, dar nu reușim. Acum m-am întâlnit cu maestrul Zbârcea, care a fost primul meu profesor de dirijat și după cinci minute am discutat despre prima versiune a simfoniei I de Gustav Mahler, care conținea o parte în plus, pe care o dirijez, dar nu ca într-o simfonie, pentru că Mahler a retras-o.

Ce înseamnă muzica mare?

Muzica făcută cu suflet. Orice muzică poate să devină mare dacă este sinceră. Orice compozitor care a scris muzică bună, poate să facă parte din muzica mare. Acesta este rolul nostru, să facem muzică cu sinceritate și pasiune.

 Dirijorul propune o compoziție orchestrei sau invers?

Depinde. Sunt foarte multe discuții la mijloc. Când ești dirijor principal, de exemplu, cum sunt eu, propun o linie repertorială, o politică și propun lucrările în funcție de cum vreau să merg cu orchestra, în ce direcție. În ceea ce privește soliștii, ei sunt programați, ei propun concertele pe care le au în repertoriu și atunci se stabilește de comun acord.

Care sunt etapele pe care le urmați, atunci când vă decideți asupra unei partituri? Cum intrați în atmosferă?

Gabriel Bebeșelea: Eu când pregătesc o partitură citesc toate materialele pe care le găsesc despre lucrarea respectivă, despre compozitor, despre toată epoca. Trebuie să încadrez lucrarea în epocă. Nu pot să intru în intimitatea lucrării dacă nu cunosc personalitatea compozitorului, dacă nu știu ce făcea în perioada respectivă, cum se simțea când a scris lucrarea, în ce context a scris-o. Totul are foarte mare legătură și relevanță. Toate informațiile le găsesc în cărți. De aceea citesc foarte, foarte mult. Multe indicii se găsesc și în partitură.

Cât de importante sunt programele de sală pentru spectatori? E nevoie să încadrăm și noi, ascultătorii, într-o anumită perioadă, muzica pe care o ascultăm?

Este o situație oarecum ciudată. Una dintre cele mai celebre lucrări, Simfonia Fantastică de Berlioz, are ca subtitlu „O zi din viața unui artist”. Are un program foarte bine stabilit, sunt niște imagini extrem de explicite, pe care le vrea Berlioz. El a insistat ca fiecare persoană să aibă acel program și în timp ce ascultă muzica să vadă despre ce se întâmplă în simfonie. Dar după câțiva ani a retras programul și nu a mai dorit. A zis „vreau ca doar muzica să transmită asta, nu mai vreau ca publicul să citească și după aceea să își închipuie, ci muzica să îi transmită starea”. Eu cred că rolul muzicii este pur și simplu să transmită, nu este nevoie tot timpul de texte. Eu am nevoie de ele ca să înțeleg, dar nu cred că trebuie cercetat de către public, el trebuie doar să simtă. Muzica este o experiență personală, a fiecăruia din sală, fie că e muzician sau spectator. Felul în care te conectezi la muzică nu are nicio legătură cu interpretarea sau cu compoziția în sine.

Există legătură între public și dirijor?

Absolut! Dacă nu există înseamnă că mi-am ratat misiunea. Noi nu putem face muzică pentru o sală goală, ci pentru public. Când e sala plină simți o altă energie în comparație cu repetițiile. Am avut concerte în care am simțit liniștea. Chiar dacă eram cu spatele, îmi dădeam seama că publicul este atât de atent încât simțeam respirația care se oprise.

dirijor_bebeselea

Unde se simte cel mai bine Gabriel Bebeșelea?

Gabriel Bebeșelea: În fața unei orchestre. Unde este muzică bună, acolo mă simt bine, nu contează locul. Oriunde orchestra cântă cu plăcere și muzicienii fac cu suflet ceea ce fac.

Cum a fost copilăria într-o familie de muzicieni?

Gabriel Bebeșelea: Părinții mei au studiat foarte mult muzică, în familie sunt  mulți muzicieni, eu sunt a nu știu câta generație. Mi s-a oferit posibilitatea să aleg alt drum, dar am preferat muzica. Nu am mai cântat de mult timp la vioară, dar cu ea am început. Nu poți să ajungi dirijor dacă nu cunoști un instrument. De fapt, trebuie să știi arealul tehnic al fiecărui instrument. Trebuie să cunoști foarte bine posibilitățile instrumentului și după aceea pe cele ale instrumentistului, pentru a face concordanță între ceea ce cere compozitorul și ceea ce se aude. Dacă nu cunoști fiecare instrument în parte, nu  ai cum să balansezi bine lucrurile. Pe mine m-a ajutat vioara foarte bine pentru că instrumentele cu coardă sunt baza orchestrei și sunt și cel mai greu de învățat. Unui pianist îi este foarte greu să învețe tehnica instrumentelor cu coardă, unui suflător la fel. Unui fost cordar îi este mai ușor să învețe restul tehnicilor și atunci mi-a fost foarte ușor să învăț restul instrumentelor.

Locuiți în Viena, în această perioadă. Cum se vede România de acolo? Investim în cultură îndeajuns?  

Gabriel Bebeșelea: Nu vreau să compar România cu Viena, care este capitala mondială a muzicii, dar pot să o compar cu orașul Zagreb de unde tocmai m-am întors. În București nu există o sală de concert pentru orchestrele mari. Sala Palatului nu este o sală de concert, este o sală de conferințe și nu are nicio legătură cu muzica, este infernal de greu de cântat acolo și nu ai satisfacție, nici ca muzician, nici ca spectator, e doar o sală mare. Ateneul este o sală superbă, mult prea mică, are doar 800 de locuri. Când vine o orchestră mare ai nevoie de câteva mii de locuri. Sala Radio este o sală bună, dar cu 1.000 de locuri. Zagreb-ul a investit în anii ’60 – ’70 într-o sală de concerte de 1.800 de locuri, pe care au renovat-o din zece în zece ani. Acum au o microstagiune cu mari orchestre ale lumii, care vin de câteva ori pe an. La noi, o dată la doi ani se întâmplă lucrul acesta, în Festivalul George Enescu, în rest nu vin orchestre mari. Din start investiția e foarte mică. Se spune că bugetul Festivalului Enescu e foarte mare. E eronat, e unul dintre cele mai mici bugete pentru festivaluri de muzică clasică din Europa și își păstrează o cotă destul de înaltă. Festivalul BBC Proms de la Londra are un buget dublu și sunt la același nivel. Sunt țări care investesc foarte, foarte mult în cultură iar asta crește calitatea umană, calitatea culturală a omului de rând.

 Dar public avem?

Da, există și se vede o dată la doi ani, la Festivalul Enescu când e vândut totul. Publicul ar vrea să vadă ceva de calitate și între acești doi ani. Cu siguranță, dacă orchestre mari ar vizita România, ar crește nivelul orchestrelor românești. Asta s-a întâmplat în țările ex-comuniste, cum ar fi Ungaria care a construit, în urmă cu câțiva ani, o sală enormă, de peste 2.000 de locuri. Statul a făcut o investiție imensă pe care a recuperat-o în 3 ani, pentru că au venit orchestre mari, în plus nu există concert la care să nu fie toate biletele vândute. Vobim de o țară de lângă noi, nu mai zic de Cehia, Polonia ș.a.

Cât de des veniți în România?

Încerc să pastrez cât mai mult contactul cu România, mai ales păstrând două posturi aici (Sibiu și Cluj). La Viena este o mare comunitate de muzicieni români. Wiener Staatsoper, una dintre cele mai cunoscute instituții muzicale din lume, se bazează pe soliștii români, fără ei ar fi într-o mare pană. Acolo, timp de 20 de ani a fost Ioan Holender director, o personalitate imensă a muzicii mondiale și e român. Lucrurile se văd și circulă foarte repede, nu e o ruptură între restul Europei și România, informația călătorește rapid.

Care este orașul preferat?

(liniște câteva secunde) E greu, călătoresc atât de mult. Din străinătate e Viena și din România aleg Sibiul. Cu cel din urmă sunt puțin subiectiv pentru că am crescut aici, dar istoria Sibiului m-a ajutat să mă dezvolt foarte mult. Dacă nu exista acest background cultural nu m-aș fi dezvoltat așa, nu știu dacă aș fi mers pe traiectoria asta. Când mă gândesc la Sibiu, mă gândesc la concertele Filarmonicii de când eram copil. Pe lângă faptul că acasă se asculta foarte multă muzică clasică, de la 4 ani mergeam și la concerte. Există o atmosferă istorică în Sibiu, nu pot să o explic, pe care am întâlnit-o și în Praga, este un sentiment de cultură foarte bine sedimentată.

credit foto: Ștefan Dragomir