Când Fofe a intrat prima oară și a cerut una fără etichetă, tanti Mihaela s-a supărat enorm.

– E începutul sfârșitului, Fofe, i-a zis. Iar el: dar nu e pentru mine!

Afară, Bonu și Gigi stăteau ca boii la vitrină să se uite dacă-i dă. Puseseră pariu. Fofe tot zicea: tanti Mihaela, tanti Mihaela, nu e pentru mine – dar cum să îl creadă, cu căpățânile alea rânjite la geam? Nu l-a crezut.

­E începutul sfârșitului, Fofe.

N-avea sens să nu îi dea, totuși. Tanti Mihaela știa că, la cinci case mai încolo, nea Iulian i-ar fi vândut orice, oricât, dacă avea banii la el. Încă două minute pe jos, după colț, era cârciuma Nebunei și pe aia chiar o durea în paișpe de Fofe și de toată comuna. Ia, băiatule, i-ar fi zis. Te costă opt lei, i-ar fi zis.

Și, fir-ar al dracului de treabă, când li se pune la ăștia mici să bea, sunt în stare să meargă cu bicicleta până la Bolintin. Nu? Până la București. Oriunde. Deci i-a dat.

Afară, Bonu a râs la Gigi, că fraierul avea să-i dea zece lei. N-avea, pe moment. Ce pariuri tâmpite puneau și ei. Trebuia să-i auzi: cu asta de azi, ai să-mi dai o sută optzeci. Sau cinci sute, totuna. Creșteau mari și făceau copii și tot erau cu datorii unul la altul. Cu asta de azi, patru mii și doi lei!

Dacă i-a dat prima oară, tanti Mihaela știa că Fofe o să se întoarcă. Nu chiar a doua zi. Îi fusese învățătoare, vecină, tot, știa că are rușine de ea. A calculat că, o lună cel puțin, nu mai calcă în prăvălie decât trimis de mă-sa. O sticlă de ulei, tanti. Un orez și-o făină. Atât.

A calculat prost. Gigi ca Gigi, dar Bonu era os de curvă. Să nu fie nimeni mai deștept ca el! Să nu aibă nimeni mai mult! Din răutate, îl tot împingea pe Fofe să se mai ducă o dată.

– Du-te, Fofe, îi zicea, n-ai curaj? Du-te la tanti-ta Mihaela și cere-i fără etichetă! De ce te caci pe tine?

Că el știa că așa începe sfârșitul. Mă-sa cum ajunsese? Dar scroafa de bunică-sa? Voia să facă și altora ce pățiseră ai lui.

Nu trecuseră două săptămâni, când Fofe a cerut iar.

–Fără etichetă și nu e pentru mine, a zis fără să respire. Tanti Mihaela își ținuse mâna pe mâna lui, ca să-l deseneze pe a, într-a întâia. Lucrurile astea nu mor. De ce nu s-a dus el din prima la altcineva? La nea Iulian, la Nebuna?

Dar: dacă s-a dus? Tanti Mihaela n-a mai zis nimic. L-a privit în ochi, dar nu mult, să nu-l sperie. I s-a părut că băuse deja. Poate o bere, două, trei. Berea nu-i mare lucru. Dar să bei ca să-ți faci curaj să ceri de băut e altceva.

–Măi, Fofe, măi băiatule, i-a spus fără să deschidă gura. Tu nu vezi că Bonu te împinge în prăpastie, că te pierzi. Cel mai deștept copil din sat, cel mai bun la matematică. Care făceai tu înmulțiri cu trei cifre fără să pui creionul pe hârtie. Care scriai poezii. Până la porcul ăsta împuțit de Bonu. Măi Fofe.

Tanti Mihaela s-a abținut, nimic n-a zis. După ce a ieșit băiatul din magazin, așteptat de handicapații ăia de prieteni ai lui, a întors cartonul cu Închis. Așa de supărată era. S-a dus în spate, a dat la găini, deși mai dăduse o dată. A intrat în casă și a deschis televizorul. Numai prostii. S-a pus să se culce și, normal, n-a adormit.

Copii de la țară. Știau tot ce e de știut. Îi auzeau pe mă-sa și pe tac-su când se regulează noaptea, că dormeau în aceeași cameră. Mergeau la furat de lemne. Nu-l așteptau pe Moș Crăciun. Măcar de-ar fi crezut în școală. Să fi venit și dacă n-aveau un corn și-un lapte în fiecare zi! Să le fi plăcut ceva.

Pe Fofe, tanti Mihaela l-a mai văzut de trei ori în următoarele săptămâni. O dată, era cu o fată și ea s-a mirat. Pe urmă a aflat că era verișoară-sa din județul Bacău.

A doua oară, Fofe se ducea cu Gigi undeva. I-a zis sărumâna! și nu s-a uitat în ochii ei.

A treia oară, i s-a părut că el ar fi vrut să stea de vorbă, dar ea tocmai ajunsese acasă și ploua și intra pe poartă și îi era frig și așa mai departe. S-a gândit, lasă că îl mai văd.

Nu l-a mai văzut.

Aici s-a întâmplat o chestie ciudată, că ea a început să-l aștepte. Zi după zi în magazin, se tot gândea ce o să-i spună. E începutul sfârșitului? Nu. Salvează-te, cât mai poți? În niciun caz.

Chiar așa, ce putea să-i promită? Ce era de promis? Ce poate face un copil care înmulțește în minte numere mari, care scrie poezii, dacă nu s-a mai dus la școală dintr-a opta? Care n-a terminat a opta?

Care e orfan de tată?

Iar mama n-are serviciu?

Iar lumea e cum e?

Tanti Mihaela îl vedea în fiecare zi, în fiecare oră, chiar dacă se deschidea ușa magazinului, chiar dacă nu se deschidea. Și-l amintea mic, cu gura pe țâța mă-sii și ochii gogonați în toate direcțiile. Pe urmă îi fusese învățătoare, patru ani. Chiar înainte să se retragă. Dimineața devreme, în vacanțe, îi striga peste gard: bună-dimineața-doamna-învățătoare-Mihaela! și aștepta să-i zică și ea, bună dimineața! ca să înceapă să urle ca un sălbatic cu copiii din celelalte curți. Așa, zece secunde de liniște. Abia pe urmă începea.

Caietele, cum și le linia! Nu mai era moda cu liniatul, de mult, dar ea ținea la chestia asta. Diminețile de noiembrie sau februarie, când se întâmpla să plece amândoi o dată. Ți-ai făcut temele, Fofe? și el zicea cu glasul ăla mic: Daaaa!

Plus prima poezie, pe care i-a recitat-o chiar pe drumul spre școală, era zăpadă. N-o mai ținea minte. Fir-ar să fie. Și tot așa.

Când Fofe a intrat din nou în magazin, trecuseră, cât? Două sau trei luni de la ultima sticlă fără etichetă, adică a doua. Tanti Mihaela aproape uitase de el. Ștergea cu spirt rafturile pe care urma să înșire, ca de obicei: detergent – tampoane – șosete – paste. Asculta muzică la radio. Se gândea la viața ei.

Fofe a deschis ușa de termopan și i-a zis: bună-dimineața-doamna-învățătoare-Mihaela! Pe urmă a tăcut. Ea era cu buretele cu spirt, l-a lăsat jos. Stătea chiar în dreptul borcanelor cu chestii la vrac și l-a privit așa, printre paste scurte și dropsuri. A crescut? s-a mirat. Fiindcă el avea, deja, optișpe ani. Dar nu s-a mirat cu voce tare.

– Bună dimineața, Fofe!

– Aș vrea vă rog o sticlă de alcool.

Și ea, parcă ar fi lovit-o în cap: nu că „fără etichetă”, nu că „nu e pentru mine”. Mâna mea, s-a gândit, a învățat-o pe mâna lui să-l facă pe a. Mi-am împărțit covrigul cu el. Mi-am imaginat, când ne întorceam prin zăpezi, că e copilul meu. Mi-am scos puloverul să-l pun pe el, când îi era frig.

Și tare: ce faci, Fofe?

–Aș vrea, vă rog, o sticlă de alcool.

–Fofe.

–Da.

–Ce mai faci.

–Bine.

–Vreau să-ți spun ceva.

–Da.

–Ceva important.

–Să nu vă supărați, dar sunt așteptat. Adică mă grăbesc, puțin.

–Fofe.

–Da.

– Tu ești băiat mare.

– Normal.

– Și vreau să-ți spun de mult.

– Bine.

–Poate o să ți se pară ciudat.

– Ce?

– Am  ceva să-ți dau.

– Ce?

– Tot ce am. Vreau să-ți dau tot ce am.

– Ce?!

Fofe a părut că se încetinește, la vorbit, la mișcat. În dreptul vitrinei, maimuțele de Bonu și Gigi se prefăceau că privesc drumul, dar nu-l scăpau din ochi. El, înăuntru, nu le dădea niciun semn. Mângâia aiurea un colț de congelator și o privea pe doamna Mihaela, care tocmai îi spusese că îi dă tot ce are.

Habar n-avea ce însemna asta.

A deschis o dată gura, n-a spus nimic.

Încă o dată.

În fine, tanti Mihaela i-a zis: dacă.

– Dacă ce?

(și aici ar trebui notate moacele lui Bonu și Gigi, deja lipite de geam, privind fără rușine înăuntru și gata să râdă. Dumnezeu știe ce pariu mai puseseră.)

– Dacă te însori cu mine.

(liniște.)

– Dacă te însori cu mine, a repetat tanti Mihaela.

Îi ținuse mâna ca să-l facă pe a. La celelalte litere nu a mai fost nevoie; erau alții, mai puțin inteligenți. Calculele. Dâra strălucitoare din creier, când reușea 849×102. Trăgea de timp, ea nu știa, dar el putea să gândească în paralel. 102 sau 100 o întreba, doamna, că nu am auzit bine? Și între timp rezolva. Până zicea ea din nou 102, el rezolva.

Capoatele ei – le știa pe de rost. Cine mai poartă capot, la țară? Cine se mai dă cu parfum?

Cine se mai dă cu cremă? Îi sclipea fața, așa că el știa.

Diminețile prin zăpadă. Nu mai era elevul ei de multă vreme. Trecuseră trei ani sau patru și ei tot mergeau împreună la școală. „E o poveste tristă din câmpie/ Și ce se va-ntâmpla, nimeni nu știe” fusese, de departe, cea mai bună poezie a lui. Fiindcă, de fapt, nu aflai finalul. Chiar ea i-a spus: ce frumos, mă Fofe. Dar pricepuse? Pricepuse cu adevărat?

Nicio altă fată.

Nicio altă fată, niciodată.

Roxana, cu mâini uriașe și unghii pătrate. Maria, care mirosea tot timpul a transpirație. Violeta, grasă ca vaca. Daniela. Sabina. Cristina.

Nicio altă fată.

Fofe o privea pe tanti Mihaela printre paste scurte și dropsuri și credea că a început vreun cutremur, fiindcă așa se simțea. E posibil? Se gândea la carnea ei moale, sub capot. Chiar și acum purta capot. E posibil să-ți imaginezi așa ceva și să nu mori?

Carnea ei moale, sub capot. Fața ei dată cu creme, care strălucea, aproape întinsă. Mâinile blânde, care știu să țină mâinile mici în siguranță. Pulpele groase, ascunse de fuste. Parfumul. Felul de a tăcea.

Carnea moale și primitoare, de sub capot.

N-a fost propriu-zis o pauză de gândire.

– Da! a strigat Fofe, de îndată ce și-a putut desface fălcile. A durat ceva. Îi vedea pe Bonu și pe Gigi că se holbează prin vitrină ca handicapații. Da! a mai strigat o dată. Și încă o dată. Zbiera, dar nu se apropia nici cu un centimetru. Pe peretele cu sacii de ciment începuse un film paralel – ce-o să zică mă-sa, ce-o să zică tac-su, amândoi erau mai tineri ca tanti Mihaela – dar astea erau așa, umbre, fiindcă nimic rău nu putea veni de la ea. Totul trebuia să vină de la ea. Pe jumătate ascuns de paste și dropsuri, Fofe aștepta. Și tot aștepta.

Ceea ce nu-l împiedica să strige: da! din nou și din nou.

de Ema Stere

sursa foto: pixabay.com

*articol apărut în ediția tipărită Capital Cultural nr.9.


Ema Stere este doctor în literatură americană. Redactor de carte, traducător și jurnalist radio. Realizează împreună cu Attila Vizauer emisiunea „Vorba de cultură” la Radio România Cultural.