Fiecare actor are frământarea lui. Are bucurii și întâlniri speciale cu rolurile pe care le joacă. Ce e dincolo de ce vedem noi pe scenă? Ce e în sufletul lor? De câte ori personajul, care i-a fost oferit actorului, se ia de mână cu zbaterea sa interioară? Ce te face să alegi o carieră în domeniul artelor spectacolului? N-am ales la întâmplare un actor de la Teatrul Național „Radu Stanca”, ci un nume pe care îl cunoaște multă lume, datorită rolurilor pe care le-a făcut, datorită carismei sale și a felului în care se apropie de public.

Actor, regizor și profesor, Florin Coșuleț spune că niciodată nu a căutat facilul, nu poate să treacă peste neadevăruri, iar școala bună pe care a avut norocul să o facă, îi provoacă acum suferință când vede atâta superficialitate în jur.

Cum ne ajută teatrul? Pe noi spectatorii, pe voi actorii?

Florin Coșuleț: Educațional vorbind, teatrul ajută, numai că trebuie făcut de oameni profesioniști. Se face teatru în școli, în grădinițe, dar până și acolo cei care organizează, trăiesc după niște șabloane și nu reușesc să ofere un cadru prin care scopul educativ al teatrului să se împlinească cu adevărat. Dacă joaca în teatru nu se transformă în joc cu miză, nu are niciun efect, nu te trece la un alt nivel, nu-ți deschide, nu-ți întoarce, nu-ți lărgește orizontul, dacă joaca rămâne mereu joacă.

În Sibiu, există totuși o ofertă mare, când vine vorba de teatru..

Florin Coșuleț: Poate e prea mare pentru Sibiu, deși avem senzația că suntem un oraș cultural. Când am pus în scenă „Povestea soldatului”, am făcut reclamă, am adunat vreo 50 de oameni. La finalul spectacolului, un prieten de-al meu mi-a spus că e dezamăgit că au fost puțini oameni. Ar fi trebuit să stea la coadă la cât de cunoscut e Stravinski. Și asta îți dă de gândit. Și te pune să te întrebi ce faci. Câți oameni de cultură sunt? Chiar așa de ocupați erau în lunea aia seara să nu vibreze la Stravinski? Prima dată am jucat spectacolul la Atrium, apoi la Biblioteca Astra, unde a venit și mai puțină lume. Poate a fost obișnuința asta a câtorva locuri, habar n-am, dar să nu se plângă nimeni că nu e ofertă culturală. „Povestea soldatului” nu are nicio regie, pur și simplu, joc personajul respectiv. M-am gândit că trebuie să îl vadă lumea, e prea frumos. Sunt lucruri la care, probabil, fiecare om se gândește. Sunt și oameni mai comozi care se mulțumesc cu ce primesc.

Florin Cosulet- foto_RUSSELL YOUNG;

Spectacol: Un tramvai numit Popescu. Foto: Russel Young

Ai ocazia, în profesia ta, să stai foarte mult cu tine, să te cunoști, să te descoperi cumva.

Florin Coșuleț: Asta cred că e cea mai frumoasă parte a profesiei. Dar trebuie să fii și pregătit pentru asta. Pentru că de multe ori, când stai foarte mult cu tine, nu afli numai lucruri frumoase și trebuie să fii pregătit să nu te zdruncine și să nu te doboare. E plin înăuntru de mizerie.

Ce ai descoperit tu despre tine?

Florin Coșuleț: În primul rând, fiecare din noi avem lucruri regretabile pe care nu am fi dorit să le facem. Avem tainele noastre ascunse, mai mari, mai mici și când stai cu tine, acelea sunt primele care vin la apel și cu ele trebuie să te întâlnești mereu. Să le porți și să le accepți. Și tu te gândești cum ai putea să scapi de ele. Și poate că e nevoie să faci o tonă de alte fapte minunate să-ți poți aduce o armată de lucruri frumoase în fața acelei mici mizerii pe care ai făcut-o.

Cum e să fii pentru o oră sau două altcineva? Cum simți fiecare rol?

Florin Coșuleț: De fapt, fiecare om e actor în felul lui. Problema e cum reușești ca ceea ce gândești să arăți și celorlalți, imaculat. Fiecare om e actor până la un punct. Școala intervine în momentul în care te gândești cum încarnezi toate aceste trăiri să fie adevărate, să poată transmite. Cum ar fi să moștenești ceva sau să fii președintele României, într-o zi? Crezi că domnul Iohannis nu și-a imaginat actoricește vorbind? E un proces actoricesc: cum ar fi dacă? Cum ar fi dacă aș fi Henric al V-lea? Actul actoricesc e pur personal. Sunt niște reguli, formule. De-aia e făcută școala. E un fel de transformator, școala.

Spectacol: Viața cu un idiot. Foto: Dragoș Spiteru

Spectacol: Viața cu un idiot. Foto: Dragoș Spiteru

Te încarcă personajele? Te încarcă și negativ?

Florin Coșuleț: Nu, nu mă încarcă negativ. Am un soi de detașare. E un fel de exorcizare. Dai din tine… e ca o terapie. Ai ocazia să te eliberezi, dacă personajul este negativ sau ai o situație mai urâțică, ai bucuria de a scoate din tine răutăți. E terapie.

 Atunci când ești actor, aduci din momentele personale în scenă?

Florin Coșuleț: Nu ai cum altfel. Dar nu toate se potrivesc. Câteodată trebuie să imaginezi.

Ai primit vreun rol care ai simțit că te depășește?

Florin Coșuleț: Nu te depășește, că tu ești stăpânul lui. Nu are cum să te depășească. Nu poate fi mai mult decât ești tu. Dar poate fi mai complex decât tine. Însă, se întâmplă ca regizorul să fie foarte inspirat și să îmi ofere ceva care mă interesează. Și atunci e o încununare foarte specială, când personajul care îți este oferit să îl joci, să se ia de mână cu zbaterea ta artistică interioară, cu frământarea ta personală.

Care a fost un astfel de personaj pentru tine?

Florin Coșuleț: Sunt multe. A fost, de exemplu, rolul din „Viața cu un idiot”. Trăiesc așa, cu o spaimă, că nu o să mai am o întâlnire de acel fel în cariera mea artistică. Sau când l-am interpretat pe Franz Biberkopf în „Berlin Alexanderplatz”. Deși spectacolul a avut o viață nemeritat de scurtă, nu a apucat să se rodeze, era cu totul special, cu niște scene cu trăiri extraordinare. Pe urmă, în „Un tramvai numit Popescu”. De obicei îl jucam duminica. Mie duminica dimineața nu îmi place să merg la repetiții. Aș vrea să merg la biserică. Tramvaiul era ca o rugăciune. Prima parte, până la Rășinari, se întâmplau tot felul de nebunii, mai mult hazlii. Când ne întorceam, era aproape tot drumul un monolog al personajului meu, o confesiune tip rugăciune care era tot ce îmi doream să fac în ziua aia. Astea sunt întâlniri. Celelalte roluri cu care te întâlnești, care nu sunt crezurile tale, frământările tale din clipa respectivă, sunt provocări foarte interesante. Dar, dincolo de ce ți se oferă,le ai ai tu pe ale tale. Ai fluturașii tăi.

Florin Cosulet_

Spectacol: Berlin Alexanderplatz. Foto: Mihaela Ghenescu

Ai avut prejudecăți legate de teatru?

Florin Coșuleț: Nu știu dacă am avut prejudecăți. Am avut mai degrabă surprize la facultate. Nu am venit gândindu-mă că teatrul e așa sau așa. Nu aveam o idee. A fost mai mult instinctiv ce am făcut eu, dar m-a surprins total. Îți dai seama că e o nebunie întreagă, apropos de cum crezi tu că e teatrul sau cum se face teatrul, și cum e el de fapt. A fost aproape un experiment, facultatea. Am fost printre puținii care am prins o generație foarte bună de profesori, iar acum, într-un fel, îmi dau seama câtă suferință îmi provoacă școala aia bună pe care am făcut-o. Pentru că nu prea pot să fac compromisuri și văd că nu sunt toate lucrurile acolo, unde am învățat eu că ar trebui să fie. E multă superficialitate, un fel de „las` că merge și așa”.

Peste ce nu poți să treci?

Florin Coșuleț: Peste neadevăruri în arta ta. Peste minciună, peste împachetatul frumos.

[for English translation, click here]