Întoarcerea Serilor de teatru antic la Constanța restituie amintirea unei tradiții neîmplinite și propune sub genericul Miturile cetății un nou festival de teatru în anticul Tomis, la Pontul Euxin.

Noutatea e relativă căci festivalul a ajuns la ediția a III-a și s-a desfășurat anul acesta în ultima săptămână a lunii iunie (20-27 iunie). Celebrul înaintaș (Serile de teatru antic) consacrat mai ales prin amintirea lăsată participanților și prin câteva cronici și fotografii de la cele două ediții legendare din 1978 și 1981 (unicele, de altfel), a constituit pentru Dana Dumitrescu, directoarea Teatrului de Stat Constanța, modelul renașterii festivalului în coordonatele prezentului. Temele teatrului antic rămân pretextul selecției consistente operate de criticul de teatru Doru Mareș, selecționerul festivalului Miturile cetății încă din 2016, de la prima ediție. Reinterpretări ale teatrului antic dar și mituri moderne și contemporane ale literaturii dramatice universale ghidează opțiunile grupate în programul ediției și propun 22 de spectacole invitate din țară și străinătate. Multiple spații de joc pun în valoare potențialul cultural al orașului, confruntat în ultimele trei decenii cu un sinucigaș abandon al patrimoniului construit din centrul vechi. Clădirile și casele în ruină, fantoma Cazinoului devin involuntare fundaluri ale tragediilor (antice sau contemporane) reprezentate și în spații publice pe perioada festivalului. Orașul pare scăpat dintr-un nenumit război iar poveștile scenei vorbesc prin ricoșeu despre istoria sitului abandonat de edili.

Recunoaștem în alcătuirea programului ediției 2018 indirecte referințe la momente istorice ale festivalului reper când la sfârșitul anilor ’70 Siliviu Purcărete semna la Teatrul constănțean Legendele atrizilor și Hecuba[1]. Acum, regăsim în program Oidip după Sofocle, spectacolul realizat în 2014 de Silviu Purcărete la Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu. Regizorul recompune cele două piese Oedip rege și Oedip la Colonos într-un scenariu original croit în spirit conceptual. Silviu Purcărete declară că nevoia reîntoarcerii periodice la tragedia antică este o constantă a creației sale. Dar în pofida avertizării, revizitarea imaginilor și esteticii șaptezeciste, căreia îi declară fidelitate, e epurată de spectaculozitatea barocă a reteatralizării, iar regia se limitează la o viziune scenică austeră pentru a insinua răul conținut în aparența bunăstării opulente din palatul lui Tezeu. Oidip e o falsă revenire a regizorului la imaginile mai vechilor sale montări cu piesele teatrului antic. Deși Silviu Purcărete ne provoacă memoria autocitându-se, spectacolul e, mai ales, un eseu de autor despre disimularea tragicului contemporan sub masca stabilității burgheze. Alt posibil racord la începuturile întemeietoare ale festivalului îl sugerează prezența lui Marcel Iureș, fixat în arhiva Serilor de teatru antic cu Oedip salvat de Radu Stanca (regia Mihai Măniuțiu) alături de tinerii săi colegi de atunci Adrian Pintea și Mirela Goia. Acum, în Despre ce vorbim noi aici, domnule? (după Moromeții de Marin Preda, regia Alexandru Dabija, Teatul Act București) perechea Moromete – Cocoșilă (Marcel Iureș – George Mihăiță) comentează din moarte,  de dincolo de gardul cimitirului, într-un savuros recital actoricesc, mentalitatea românească filtrată de înțelepciunea țărănească.

Ca regulă generală, spectacolele găzduite de Teatrul constănțean, organizator al festivalului, grupează producții din țară destinate unui public familiar cu teatrul, căruia îi intermediază în cele opt zile de festival întâlnirea cu artiști și spectacole din arii estetice variate. O temă actuală, indiferent de epocă, tratează războiul ca sursă a tragediei colective și individuale. Butoiul cu pubere de Dejan Dukovski, în regia lui Marcel Țop, la Teatrul Dramatic Baia-Mare și Balcanicele după Jules Tasca, în adapatarea și regia lui Alexander Hausvater la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, ficționalizează ravagiile războiului din fosta Iugoslavie și plasează secolul XX în șirul neîntrerupt al tragediilor amorsate de conflictele fratricide.

O linie repertorială accesibilă, propusă de festival, o reprezintă musical-ul, generos selectat în program, cu adresă spre publicul estival dar și spre cel local pe care Teatrul vrea să îl fidelizeze și să îl transforme în public de stagiune. Scripcarul pe acoperiș (regia Korcsmáros György) de la Teatrul Regina Maria din Oradea se înscrie în tiparul blockbuster-ului internațional, super-producție cu distribuție numeroasă și actori versatili, capabili să cânte cu aceeași energie și credință cu care joacă. Scripcarul… a avut premiera în 2011, s-a reluat în 2017 și probează coerența echipei orădene în fața provocărilor divertismentul de calitate. Nu mai puțin valoroasă este distribuția feminină a musical-ului Fecioarele noastre grabnic ajutătoare (după Lee Hall, regia Răzvan Mazilu, Teatrul Excelsior București) cu care parcurgem fantasmele descoperirii sexualității de către grupul adolescentelor unei școli catolice britanice.

Fecioarele noastre grabnic ajutătoare

Fecioarele noastre grabnic ajutătoare/regia Răzvan Mazilu, Teatrul Excelsior București

Dacă muzica și scenografia compactă susțin ritmul debordant al întregii distribuții, coregrafia rămâne secundară în economia spectacolului, deși regia lui Răzvan Mazilu ar fi justificat explorarea coregrafică mai consistentă a situațiilor de joc propuse. Svejk în concert, ultima creație a Adei Milea la Teatrul Național Cluj, din staginea 2017-2018, e o savuroasă ocheadă aruncată războiului prin ochii și mintea hâtră a unui Svejk plecat de voie, de nevoie  în Marele Război. Obiecte din arsenalul recuzitei militare (lăzi, puști, gamele, etc.), convertite sonor în instrumente de acompaniament introduc personajele și teatralizează povestea muzicală. Cântecul din frunză al rapsodului Nucu Pandrea e o comică licență ardelenească la periplul lui Svejk, naturalizat acum în Tranilvania austro-ungară. De altfel, sintagma spectacol concert descrie creațiile de autor ale Adei Milea și le plasează la intersecția divertismentlui muzical cu miza dramatrugică consistentă a pretextelor narative/literare.  Actorii clujeni, rodați de ani buni și în formula restrânsă de concert din spațiile independente, fac spectacol autentic pe scena în aer liber din Piața Ovidiu și oferă publicului ceva mai mult decât divertisment estival.

Statuia lui Ovidiu a vegheat serile de teatru în aer liber iar mulțimea spectatorilor adunați în jurul scenei a confirmat justețea secțiunii outdoor cu spetacole de scenă și evenimente de teatru stradal. Constanţa e oraşul estival prin excelență iar accesibilitatea și divertismentul au dictat titlurile din consistentul programul în aer liber, cu adresare directă spre un public nefamiliarizat cu teatrul dar dispus la experiențe culturale noi. În categoria acestora din urmă intră și spectacolele invitate din străinătate ( Franța, Italia, Ungaria, Israel), o secțiune încă restrânsă în programul festivalului, de optimizat în privința supratitrării textelor de spectacol. De la o ediție la alta Miturile cetății își consolidează prezența în comunitate, cresc publicul local și construiesc miturile contemporane ale teatrului, capabil să renască din cenușa  trecutului abandonat prestigiul cultural al Tomisului de azi.

————————

[1] Ziua de Constanța, Mirela Stângă, Nostalgia serilor de teatu antic, 11 sept.2007.

de Oana Cristea Grigorescu