Orașul Sibiu nu este un oraș. Este o idee. Și actualmente, ideea este o întrebare. Există imagini frumoase în Sibiu? În Sibiu, unde artele vizuale sunt greu de văzut, greu de acceptat. 

Din secolul XVIII i s-a impus artei la Sibiu un sens fluid, optimist. Arta a fost colecționată, explorată, explicată, interogată. Trecutul s-a transformat în muzeu. A devenit idee. Spectacol, nu setting. Imaginile semnificative pe care le pot enumera oricând sunt gândite ca pentru acest plan estetic: lumina de miere din vechea Bibliotecă Brukenthal, albastrul intens de apă de pe strada Tribunei, unde mereu ai impresia că dacă cobori, ajungi la malul mării, masa ascunsă printre flori albe, unde o petală de trandafir cade ușor pe un pahar de argint, de la Max, Thonnet-ul uzual al modernismului politic de la Cafe Wien, aerul conspirativ al unei cafenele de port din Arhiva de ceai și cafea, zilele de vară când primarul era tuns ca Brad Pitt, grădinile ascunse și calde cu tufe de zmeură, floxul erotic și roz din grădina doamnei Pietters.

În Sibiu există pentru artele vizuale un muzeu și un zid. Toate orașele conțin ceva estetic și reprezintă ceva etern. Beatles sunt pentru Liverpool, ce este Goethe pentru Weimar. Își asumă Sibiul planul unei diplomații culturale agresive, adică, o structură brutală/zidul, alături de o instituție/muzeul, enciclopedică, triumfalistă, de putere. Arta nu poate fi doar depozitată, conservată și celebrată. Arta emite judecăți imperioase, problematice. Poate deveni Perjovschi pentru Sibiu, ce este Goethe pentru Weimar?

Muzeul supraviețuiește, dar în ce formă? Muzeul nu trebuie să fie up-to-date asemenea spațiilor contemporane. În logica stilului acceptat, muzeul are nevoie de mai mult decât de pereți imaculați și de colecții. Deloc romantic, testamentul baronului Brukenthal este un privilegiu și un efort comun condus peste secole pentru a interpreta arhetipuri, tradiții, metode. Testamentul a intensificat timpul, a adus noi opere, noi zgomote, bani noi. Confuz și fără risc în identitatea curatorială, muzeul însă ajunge în complicatul și contradictoriul moment contemporan. Atent, ordonat, interdisciplinar, trebuie să accepte explorarea prezentului într-un alt context: ”new – now – next”. Standardele bombastice, vanitatea devin anacronice. Arta din centrul instituției pretinde modestie, deschidere, simplitate.

A privi arta este o responsabilitate. Un blitzkrieg asupra stării curente a artelor vizuale înlocuiește metodologia colosală, mega euforia din ton și tehnica. Rețeta esențiala a criticii anulează puterea, vizibilitatea falsă, clișeele artei, pozițiile cinice. Medicamentul este un minimalism lucid și o formula nouă ”no artist left behind”. Reconsiderarea artistului aduce resuscitarea muzeului. Lumea conservatoare și lumea utopiilor sociale încep să pară lumi arogante. Într-un mod radical, scrisul, arta, celebritatea – devin imagini frumoase.

de Liviana Dan

colaj: fotografii Arhiva de Cafea și Ceai, Gabriela Cuzepan, Veronica Niculescu

(articol apărut în revista tipărită Capital Cultural, Nr. 1)