Cu aproximativ un milion de etnici, conform ultimului recensământ, comunitatea maghiară reprezintă astăzi șase procente din populația țării. În județul Sibiu trăiesc cincisprezece mii de maghiari. Cele mai importante evenimente anuale dedicate acestei comunităţi: Zilele Filmului Maghiar, Zilele HUNGARIKUM, Festivalul Ars HUNGARICA sunt prilej de întâlnire pentru membrii comunității și sunt, poate, printre puținele evenimente cu un public care răspunde mereu prezent.

Atunci când vorbim de artă, în toate formele ei, reprezentanţi ai comunităţii maghiare excelează în toate domeniile. Ne-am oprit la Emőke Boldizsár, actriţă a Teatrului Național „Radu Stanca”, pe care o întâlnim des la evenimentele culturale din oraș și la multe dintre evenimentele comunității maghiare din Sibiu, fie pe scenă, fie în public.

Emoke Boldizsar

Emoke Boldizsar, foto credit TNRS, Adi Bulboaca

Emőke s-a născut la Bistriţa, în 27 noiembrie 1981. După ce a terminat liceul, a studiat la Universitatea de Artă Teatrală „Szentgyörgyi István”, Târgu Mureș. A profesat trei ani la Teatrul Maghiar din Cluj, după care s-a mutat la Sibiu, unde a lucrat cu regizori cunoscuți precum: Alexandru Dabija, Silviu Purcărete, Gianina Cărbunariu, Radu Afrim, Radu Alexandru Nica, Rafael Kohn, Mihai Măniuțiu, Șerban Puiu. Vorbeşte la fel de bine patru limbi: maghiară, română, engleză şi germană.

„Acasă vorbeam limba maghiară, părinţii mei sunt maghiari. Limba română am învățat-o abia la doi ani, când «m-au dat la creșă». În Bistrița comunitatea maghiară e mică și nu erau creșe decât în limba română. În fiecare zi, o singură problemă le reclamau educatoarele părinților mei: vorbeam foarte mult, dar nimeni nu înțelegea nimic din ce spuneam, pentru că eram singura care nu vorbea limba română și nimeni nu înțelegea maghiară. M-am prins și eu destul de repede că vorbesc în gol ca radioul, dar acesta a fost și imboldul de a învăța limba celor din jurul meu. Acesta a fost primul meu contact cu limba română.”

„Cu tine, în gând, vorbeşti o singură limbă (…) Cu ceilalți e o căutare continuă în dicţionar.”

„Am crescut într-un mediu bilingv, în care se vorbeau constant atât maghiara cât și româna. Astăzi mi se pare firesc să aud vorbite în jurul meu ambele limbi. Dacă una dintre ele nu se vorbește o perioadă de timp, am senzația că îmi lipsește ceva. La începutul anului 2014, am lucrat timp de aproape două luni împreună cu regizorul Silviu Purcărete la Teatrul Național din Budapesta ca asistent de regie.

Chiar dacă vorbeam zilnic și limba română cu domnul Purcărete și staff-ul domniei sale, în jur se vorbea doar maghiară. Atunci mi-am dat seama de fapt cât de mult îmi lipsește limba vorbită acasă. Cu tine, în gând, vorbeşti o singură limbă, eu gândesc în maghiară. Cu ceilalți e ca o căutare continuă în dicţionar. Cu cât cunoști mai bine o limbă străină, cu atât durează mai puţin procesul acesta. Nu îl mai conştientizezi. Ajungi să gândești în limba pe care o vorbești.”

La actorie se gândea de când era în clasa a V-a şi mergea la concursurile de recitare

„În secțiile maghiare ale școlilor din Bistrița se organizau constant recitaluri de poezie și concursuri de recitare. Cred că și astăzi se păstrează obiceiul acesta. Pentru noi, în era fără facebook, în care internetul era încă un mare miraj, dacă nu un mare baubau, erau o bucurie evenimentele acestea și o ocazie de a întâlni colegi cu aceeași pasiune comună: literatura. După un astfel de eveniment, profesoara mea de maghiară de la acea vreme mi-a spus că menirea mea e să fiu actriță. Eram unul dintre copiii care recitau cel mai frumos.

Habar nu aveam ce e aia o actriță. În Bistrița nici nu era teatru, dar mi-au rămas vorbele ei în minte. Astăzi poezia și ideea de recital de poezie sunt două noțiuni ușor peiorative sau cel puțin desuete, din păcate, dar particip și acum cu plăcere la astfel de evenimente. Cred că avem nevoie, fiecare, mai mult decât oricând și de un strop de poezie în fiecare zi.”

În școlile maghiare, ca limbă străină se preda germana. Astăzi, unguroaica Emőke Boldizsar joacă cu firescul cel mai adesea întâlnit la vorbitorii nativi de limba germană, în spectacolele secției germane, ale Teatrului Național „Radu Stanca” Sibiu.

Emoke Boldizsar in spectacolul Vorbiți tăcere, alături de Daniel Bucher si Mariu Turdeanu – foto credit TNRS, Adi Bulboacă

Despre profesoara de limba germană, vorbeşte cald, cu admiraţie şi dor. Din când în când îşi freacă palmele pe care le ţine pe fusta înflorată: „Liceul l-am făcut la Colegiul Naţional Andrei Mureşanu Bistrița. Autorul imnului naţional (râde). Profesoara mea de germană îşi iubea foarte mult meseria. Trăia pentru a le preda copiilor limba germană. În ultimii doi ani de liceu i-a ajutat cu meditații gratuite pe toți colegii mei care aveau nevoie de limba germană la facultate. Nu a cerut niciodată niciun ban. În consecință, casa ei era plină cu tot felul de vaze, bibelouri, tablouri și câte și mai câte pe care părinții le cumpărau, imaginându-și că în felul acesta se vor revanșa cumva. Are și imaginația, uneori, capcanele ei.

Dacă în liceu a fost o plăcere să învățăm limba germană, cu totul alta a fost povestea în ciclul primar, când am fi făcut orice numai să nu ne întâlnim pe stradă cu profesoara de germană. Fiecare întâlnire se transforma într-o lecție ad-hoc și am fi intrat în pământ de rușine dacă nu am fi știut răspunsurile la întrebări, de aceea variantele erau aproape mereu două: fie să te furișezi rapid într-un magazin, fie să te întorci și să pleci. La momentul res­pectiv, când abia începeam să învățăm germană, totul părea foarte, foarte greu. Întâlnirile cu ea pe stradă aveau același tipar mereu: începea cu câteva întrebări simple și discuția evolua apoi cu întrebări mai complicate. Dacă nu știai un cuvânt, îți era explicat și apoi trebuia să reiei încă o dată toată „lecția”. Un „vis”, pentru orice copil.

Am întâlnit-o o dată în vacanța de vară. Urma să mergem într-o tabără cu clasa. Din tonul vocii ei, am dedus că întrebarea nu poate avea decât un singur răspuns: nein. Ea mă întrebase dacă urma să merg și eu în tabără. Mie mi-a fost atât de rușine să îi spun că nu am înțeles întrebarea, încât i-am răspuns plină de înțelesuri: nu. Abia când ne-am întâlnit în tabără am recunoscut că mi-a fost jenă să îi spun ca nu înțelegeam ce vorbea cu mine. E o profesoară și o femeie absolut minunată.

Emoke Boldizsar – model pentru fotograful Dan Sușa. Fotografia a fost expusa în cadrul Salonului de Arta Fotografică 2017

Și profesoara de maghiară era la fel. Mergeam la olimpiade de limba şi literatura maghiară. Mergeam la ea şi ne pregăteam. Nici nu se punea problema să ne ia bani. Nu înțeleg cum s-a schimbat atât de mult totul în doar câțiva ani și cum a ajuns ca totul să fie monetizat. Toți profesorii erau maghiari, cu excepţia profesoarelor de limba română şi a profesorului de sport. Profesoarele de limba română nu aveau de ce să se plângă, noi toţi am crescut cu limba română. Ştiam să vorbim, nu aveam problemele pe care le întâlnim astăzi în Secuime. Acolo nu prea înţeleg copiii limba română și nici părinţii nu au cum să îi ajute. Eu am fost norocoasă. Părinţii mei au făcut facultatea în limba română, amândoi sunt ingineri. Cred că e foarte important, vital aș spune, să cunoști limba țării în care trăiești, indiferent de etnia din care faci parte.”

„Am văzut partea pozitivă din faptul că vorbesc mai multe limbi. Pot să citesc Caragiale, Creangă sau Nichita Stănescu, Goethe, Shakespeare sau Székely Csaba în original.”

Mai luăm o gură de ciocolată caldă şi continuăm povestea. I-am promis că interviul nu durează mai mult de o oră. Arhiva de cafea şi ceai se golise. Am rămas doar noi, într-un colţ. Printre acorduri de jazz, Emőke îmi spune că fetiţa ei deja s-ar fi urcat pe un scaun, mai apoi ar fi explorat şi rafturile. Am trecut rapid prin perioada facultăţii de la Târgu Mureş, unde clasele au fost împărţite: jumătate actorie maghiară, jumătate actorie română.

La Sibiu, Emőke spune că a ajuns „prin Cluj” și râde: „După ce am terminat facultatea m-am angajat la Teatrul Maghiar din Cluj. După trei ani am venit la Sibiu, la secţia germană a Teatrului Radu Stanca. Și se împlinesc curând zece ani de când sunt aici. Primul spectacol în care am jucat la Sibiu a fost «Copilul rece», în regia lui Szabó K. István. Îmi amintesc şi acum ce emoţii aveam, huh! Spectacolul m-a ajutat să mă cunosc mai bine şi pe mine. Se mai întâmplă și aşa cu câte un rol. În teatru, am văzut partea pozitivă din faptul că vorbesc mai multe limbi. Și cred că e un mare avantaj. Pot să citesc Caragiale, Creangă sau Nichita Stănescu, Goethe, Shakespeare sau Székely Csaba în original. Oricât de bună e o traducere, are limitele ei.”

Un alt spectacol despre care Emőke povestește cu drag, este cel al Gianinei Cărbunariu – Vorbiţi tăcere.

Dacă în mod normal textele sunt scrise şi după se stabilește distribuția spectacolului, de data aceasta a fost invers: „Gianina a venit. Se știa că va fi o coproducţie a secţiei române cu cea germană. De la secţia română îi dorea pe Ofelia Popii şi Marius Turdeanu, îi ştia pentru că a mai lucrat cu amândoi, iar la noi, la secţia germană s-a făcut casting. Ne-a ales pe noi trei: eu, Daniel Bucher şi Valentin Späth. După selecţie a început să scrie piesa. A fost foarte mişto tot procesul. Unul dintre cele mai faine spectacole în care am jucat. Poate și pentru faptul că eram la doar patru luni distanță de nașterea fetiței mele. A fost prima premieră după ce am născut.

O atmosferă faină. S-a lucrat mult, Gianina a fost foarte atentă ca fiecare să aibă feliuţa lui din tortul acesta – spectacolul. Cumva procesul de creație a fost cu atât mai interesant pentru că ne-a implicat și pe noi foarte mult. Cu toate că ea a scris textul integral al spectacolului, a ajuns să ne cunoască atât de bine încât cuvintele ar fi fost parcă de noi puse în text. Fabiola Eidloth, care a făcut asistența de regie pentru acest spectacol, primea seara textele de la Gianina şi dimineaţa le aducea deja traduse. A fost totul diferit de toate celelalte spectacole în care am jucat, dar un proces super fain. Gianina Cărbunariu e unul dintre regizorii cu care mi-aș dori să mai lucrez în viitor. ”

Emoke Boldizsar – în spectacolul Vorbiți tăcere, alături de Ofelia Popii – foto credit TNRS, Adi Bulboacă

Emőke zâmbeşte şi râde mai tot timpul. E veselă şi optimistă, dar tratează cu seriozitate fiecare subiect. Am întrebat-o dacă acum, în era multiculturalismului, mai aude remarci legate de numele ei: „Glume pot să accept multe. De multe ori mi s-a întâmplat, în diferite contexte, când facem cunoştinţă şi îmi spuneam numele – Emőke, să fiu întrebată dacă sunt unguroiacă. Doh?! Zic da şi inevitabil apare și bancul cu unguri. Care aproape mereu e același și aproape mereu e despre unguri și români. Tot timpul spun: «Poți să zici bancul, doar dacă zici unul nou» (râde). Am trecut tot timpul peste remarcile de orice fel legate de etnia mea. Nu cred ca îşi au locul şi rostul în secolul ăsta. Atâta timp cât reuşim să găsim un limbaj comun şi există o limbă în care putem comunica, indiferent de care e ea, nimic altceva nu cred ca ar trebui să conteze. Nu mai suntem în comunism să fim îngrădiţi, putem fiecare dintre noi să plecăm unde vrem. Trăim într-o lume mare și liberă și așa ar trebui să rămână. Toate discuţiile naţionaliste mi se par aşa de… outdated. Nu mai e timpul lor.”

Emőke lucrează acum pentru un spectacol independent, care se va juca și în română și în maghiară, împreună cu Ciprian Scurtea şi Blénessy Enikő, după un text de Anna Kiss. Primul proiect independent în care este implicată. O poveste a două surori şi un bărbat, între tragic şi comic, undeva la etajul trei, într-un cartier gri din munții verzi ai Secuimii. Până când va avea premiera spectacolului independent pentru care lucrează, o puteţi vedea în spectacolele Teatrului Naţional „Radu Stanca” atât la secția română, cât și la secția germană.

*articol apărut în Capital Cultural nr. 10, ediția tipărită