Filmul „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, debutul în lungmetraj al regizorului Emanuel Pârvu, s-a lansat la sfârșitul lunii noiembrie a anului trecut în cinematografe.

Publicul sibian l-a putut viziona în cadrul programului CINE M-A văzut la Habitus, pe 13 și 14 decembrie 2017. Pelicula, câștigătoare în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Sarajevo a premiilor pentru cea mai bună regie și cel mai bun actor (Șerban Pavlu) spune povestea lui Doru, un tăietor de lemne rămas văduv, copleșit de grija zilei de mâine și de iminența pierderii Medei, fetița orfană, pe care împreună cu soția sa o avusese timp de opt ani în asistență maternală. Trăind într-o localitate izolată în care îi este greu să găsească un loc de muncă, Doru se vede nevoit să facă rost de bani, participând la o acțiune de braconaj.

Tu ești la bază actor, Emanuel… Cum ai perceput munca din spatele camerei pentru realizarea unui lungmetraj?

Emanuel Pârvu: Eu am mai făcut cinci scurtmertaje înainte, dar diferența între lungmetraj și scurtmetraj este ca diferența între înotul în ocean și înotul în piscină. Nu m-am așteptat să fie chiar atât de complex. E mult mai dificil să-ți păstrezi același tip de concentrare și de atenție la detaliu pe o perioadă de treizeci de zile, față de trei zile, în cât timp faci un scurtmertaj.

La sesiunea de întrebări și răspunsuri ce a avut loc după proiecția filmului la Sibiu spuneai că „îți place să sfredelești în sufletele actorilor“. Cum ai lucrat cu Șerban Pavlu și în general cu echipa de actori din acest film?

Emanuel Pârvu: Lucrez foarte mult, din păcate pentru ei și din păcate și pentru mine…Cel puțin pentru filmul ăsta am repetat cinci luni de zile. Eu nu fac castinguri. În momentul în care mă hotărăsc să distribui rolurile am câțiva oameni în vedere. Cu ei încep să mă vad, apoi când aleg cine joacă, mă întâlnesc mult mai mult cu omul respectiv, să-l aud cum vorbește, cum merge și să încep să-i scriu o partitură, astfel încât replicile acelea să fie ale lui, să nu fie ale unui personaj pe care-l joacă, ci să reușească într-o perioadă de jumătate de an să ajungă la verosimilul acelui om.

emanuel-parvu-2

La întâlnirile de început ce anume discutați? Despre film, despre personaje?

Emanuel Pârvu: Ne întâlnim și discutăm despre telefoane și despre mașini…

Adică sunt discuții informale, prietenești pentru a cunoaște mai bine omul?

Emanuel Pârvu: Păi dacă noi ar trebui să facem o secvență și nu ne cunoaștem într-un fel ar ieși acum și în alt fel ar ieși peste o lună de zile, dacă în comunicarea noastră există o punte emoțională. Atunci când oamenii se cunosc lucrurile ies altfel.

Deci este important ca relația profesională să fie dublată și de una personală, de încredere…

Emanuel Pârvu: E neapărat. Eu nu pot funcționa fără o punte emoțională între mine și actor. Cu actorul cu care nu mă cunosc nu poate să iasă ceva atât de nunațat, ca atunci când mă cunosc cu el.

Și după perioada asta de cunoaștere începi să le scrii rolurile?

Emanuel Pârvu: Da, abia atunci începem munca la scenariu.

Și lucrați împreună replicile? În ce măsură actorul are libertatea să improvizeze?

Emanuel Pârvu: De improvizat nu se pune problema. Evident, se poate schimba uneori topica sau verbele dar în general sunt foarte atent la text. Improvizația nu este ceva ce iau în calcul. Scenariul pentru mine e ca o partitură. Orice cuvânt e ca o notă și nota aia dacă tragi de coardă mai puternic sună altfel și atunci trebuie să fii foarte atent la balans, la nuanță…Trag foarte mult și repret foarte mult până actorul ajunge „să cânte“ partitura pe care am scris-o.

Vorbește-mi puțin despre estetica filmului! El este destul de auster, filmările sunt făcute din mână, e lipsit de coloană sonoră…

Emanuel Pârvu: Da, dar sunetul există și din fericire s-a muncit foarte mult, adică opt luni de zile. Am avut două nopți în care nu a plouat.  Începuse să se usuce un pic pe jos și udam special ca să se audă tot timpul mâlul, pașii…Mi-am dorit să simtă spectatorul că oamenii de acolo sunt înglodați în mâl, într-un noroi din care nu mai pot ieși și asta din punct de vedere tehnic a foarte greu de făcut, pentru că la filmări camera vede un singur actor, doar că pe lângă el acolo mai sunt încă vreo șase oameni care merg odată cu camera și atunci pe lângă pașii actorului se aud încă șase perechi de pași. Eu urăsc postsincronul  ―nu cred că vreodată un actor poate să scoată într-un studio unde e cald și bea cafea senzația de real pe care o scoate atunci când stă la -14 °C, în noroi de treizeci de zile― și atunci sunetistul, săracul, trebuie să curețe frame cu frame toate cele șase perechi de pași care se aud pe lângă pașii actorului. Opt luni de zile s-a curățat sunetul ca să se obțină intenția și nuanța respectivă. S-a muncit foarte mult la partea sonoră a acestui film.

Toate astea pentru a prezenta o perspectivă cât mai verosimilă asupra realității?

Emanuel Pârvu: Eu numai în asta cred. E un șpagat periculos dar asumat între neorealism și realismul psihologic. Dacă reușesc să-l fac pe spectator ca pentru o secundă, dintr-o oră și jumătate cât are filmul, să creadă că e ciné-verité ceea ce vede, misiunea mea e completă. Pentru mine filmul înseamnă bucata de adevăr, de real pe care o pot surprinde.

Ai simțit că o coloană sonoră ar fi exploatat prea mult emoțiile spectatorului?

Emanuel Pârvu: Coloana sonoră cade în păcatul de a completa imaginea, dă o notă de verdict și pe mine verdictele mă panichează.

Ghidează prea mult spectatorul…

Emanuel Pârvu: Îl ghidează spre ce ar trebui să simtă, adică „acum trebuie să te temi“ și atunci intervine suspansul, ca la circ: tutututum !…

emanuel-parvu-film

Subiectul filmului prezintă o zbatere continuă a personajelor pentru existență, cum este și cazul lui Doru (Șerban Pavlu), care se vede nevoit să facă anumite conpromisuri ca să o păstreze pe Meda (Ana Radu), fata luată în plasament, de care s-a atașat foarte mult. În toată acestă lume abrutizată există o figură, cea a învățătorului (Adrian Titieni), ce aduce spranța. Ai intenționat să dai un anumit semnal în privința necesității educației, în orice societate, indiferent de condițiile de trai?

Emanuel Pârvu: Nu cred că un film poate să schimbe destine sau vieți dar cred că poate ridica întrebări. Nu mi-am dorit să fac un film dojenitor ( „Dom’le ce țară avem, uite sistemul cum nu merge…“) dar dacă acest film ajunge să fie văzut de anumiți oameni putem să facem copiilor aflați într-o astfel de situație un bine mai mare decât credem.

Te referi la copiii bătuți, cum vedem în film și la cei din orfelinate…?

Emanuel Pârvu: Mă refer la lucrurile împământenite pe care ni le-a lăsat comunismul, cum e expresia „Eu te-am făcut, eu te omor.“ Nu o știm cu toții? Sunt o grămadă de lucruri cu care am crescut și pe care nu reușesc să le înțeleg în continuare.

Legat de ecoul pe care filmul îl poate avea și în plan social, trebuie spus că el este însoțit de o campanie de informare în ceea ce privește asistența maternală.

Emanuel Pârvu: Da, campania va începe în luna februarie și vrem să informăm asupra diferențelor dintre adopție și asistență maternală, cât de simplu e să iei un copil în asistență maternală, pentru că nu durează atât de mult ca la adopție, nu sunt actele atât de complicate… Când e vorba de adopție oamenii se gândesc la copii de 1 an și jumătate- doi ani, ca aceștia să își asume familia în care cresc, dar ce faci cu copilul de 14 ani, care e în perioada de frondă, în perioada lui dificilă? Ai putea să îi iei ca pe un prieten, cu care să mergi la un suc, ca să-i destupi puțin ura cu care iese pe stradă,  nu neapărat din cauza orfelinatului, ci pur și simplu pentru că a crescut laolaltă cu încă 60 de oameni, unde ăla mai tare și mai mare e șeful. Dacă reușești să-l iei un pic de acolo, să te plimbi cu el, să-i arăți o carte, să-l faci să gândească un pic altfel, s-ar putea să faci un bine mai mare decât crezi.