Cinci dintre cei mai îndrăgiți autori de carte pentru copii răspund la alte două întrebări legate de copilărie, cărți, viață, probleme și copii.

Este bine ca textele care se adresează copiilor să le vorbească acestora despre problemele grave ale existenței, cum ar fi războiul, suferința sau moartea? Daca da, în ce fel?

Adina Rosetti: Există această tendinţă pe piaţa internaţională, se caută foarte mult genul acesta de texte, există edituri chiar avangardiste care vin cu titluri pe aceste teme „tari” şi cu ilustraţii minimaliste, bizare, uneori edgy. La noi nu cred că piaţa editorială este pregătită pentru aşa ceva, şi nici publicul – cu câteva excepţii, suntem încă în era căţeluşilor cu părul creţ şi a prinţeselor Disney. Da, este nevoie de cărţi care să vorbească pe limba şi înţelesul copiilor pe teme mai grave, dar care fac parte din viaţă. Sunt cărţi cu valoare educaţională, destul de greu de digerat, care pot fi mai degrabă folosite în şcoli sau biblioteci, ca suport pentru discuţii. Pe de altă parte, nu cred nici în literatura scrisă doar de dragul mesajului sau corectitudinii politice, cred că cel mai important este să spună o poveste, iar dacă povestea este suficient de puternică şi bine scrisă, se vor decanta şi mesajele.

 Veronica D. Niculescu: În basmele populare, de când lumea, se suferă, se moare. În basme sunt extrem de importante greutățile – și învingerea lor, în cele din urmă. Despre asta e vorba. Important e ca povestea să fie bună. Sigur că problemele importante nu pot lipsi din cărți. Nu putem scoate moartea din cărți doar fiindcă așa s-a gândit vreun politician că ar fi mai drăguț…

 Ana Alfianu: Da, cu siguranță. Totuși, depinde și de vârsta copiilor. Pentru cei de trei – patru ani, asemenea tematici sunt un pic prea abstracte și nela-ndemână. (Sunt și pentru noi, nu-i vorbă.) Îmi închipui (deoarece am cam uitat propria copilărie), că este mai ales o vârstă a descoperirilor vizuale, sonore și tactile, și mai puțin a celor care țin de lumea ideilor. Însă pentru cei mai mari, da, cred cu tărie că orice subiect ne interesează pe noi, îi atinge, chiar dacă în cu totul alt fel, și pe ei. Și nu e nevoie să ne fofilăm și să evităm expunerea lor la întâmplările inevitabile ale vieții. Ceea ce nouă este posibil să ne aducă un anume fel de suferință în timpul lecturii, un anume fel de oroare sau de teamă, pentru ei s-ar putea să fie, cum se spune, o aventură a cunoașterii, cu trăiri doar în aparență similare. Pentru că noi raportăm totul la durerile deja trăite, la sângele pe care l-am văzut de-adevărat închegându-se, la morții dragi pe care îi visăm, pentru că noi recitim și retrăim, pe când ei, deși deloc inocenți, sunt totuși proaspeți, iar felul lor de a citi și de a trăi este la fel.

Întâlnirile cu moartea în povești sunt întâlniri necesare

A-i menaja acum înseamnă a le da explicații când este poate prea târziu. Nu sunt adepta adevărului spus cu forța, nu la asta mă refer. Dar cred că putem acorda liniștiți mai mult credit copiilor și capacității lor de a prelucra informații și trăiri. Tot ce putem face este să-i ghidăm uneori, să le răspundem la întrebări cât de lucid și de limpede putem, și cu blândețe. Dacă se poate și cu ghidușie, cu atât mai bine. În ce privește poveștile propriu-zise, cred că sunt tot atâtea feluri de a trata subiectele acestea, câți autori sunt. Unul o va face mai brutal, altul mai delicat, altul se va folosi de metafore. Copilul va avea ceva de câștigat de la fiecare în parte.

Iulia Iordan: În ultimii doi ani am participat la Târgul Internațional de Carte pentru Copii de la Bologna, unde am observat tendințele la nivel mondial din acest domeniu. Una dintre acestea este într-adevăr apropierea copiilor într-un mod prietenos de problemele lumii în care trăim. Cred că fi lipsit de onestitate să eludăm astfel de subiecte atunci când vorbim cu copiii noștri despre lume, despre viață. Dar depinde foarte mult cum facem acest lucru. Copiilor nu le plac ostentațiile, insistența unui mesaj despre care adulții consideră că trebuie neapărat să ajungă la ei. Eu, de exemplu, le-am cumpărat o carte despre război copiilor mei și vă pot spune că tot eu le-am propus de fiecare dată să o citim, nu a fost niciodată inițiativa lor și acest lucru este firesc deoarece copilul caută într-o carte siguranța și plăcerea. Povestea i-a pus pe gânduri, am avut discuții foarte interesante în urma lecturării, însă nu este genul de lectură care să te facă să visezi sau pe care copilul să o aleagă în mod explicit. De aceea, acest tip de carte îl consider a fi mai degrabă unul educativ și, sigur că da, necesar. Există și excepții, desigur, cum ar fi superbul roman grafic despre viața de imigrant, „Sosirea”, de Shaun Taun în care povestea capătă profunzime prin multitudinea de straturi ale ilustrației și depășește prin urmare mesajul inițial.

citate_copii2

Florin Bican: Anul acesta, cea mai prestigioasă distincție din domeniul literaturii pentru copii, Astrid Lindgren Memorial Award, i-a fost acordată scriitorului și ilustratorului german Wolf Erlbruch, pentru cartea Ente, Tod und Tulpe („Rața, moartea și-o lalea”). Juriul și-a motivat alegerea prin faptul că autorul face problemele grave ale existenței accesibile cititorilor de toate vârstele, aducând universul la nivelul acestora cu un umor și cu o căldură adânc înrădăcinate în idealurile omenești. După cum lesne se poate vedea din titlu, este o carte despre moarte. Publicul său țintă îi include și pe preșcolari. În mod tradițional, aceste teme și-au găsit totdeauna locul în literatura pentru copii, bănuiesc că și din cauza potențialului lor didactic-moralizator. În versiunea lor inițială, basmele Fraților Grimm erau horror, după cum horror absolut este și cartea lui Heinrich Hoffmann Der Struwwelpeter, sau cea a lui Wilhelm Busch cu Max și Moritz, sau neasemuitele cautionary verses lăsate de Hilaire Belloc și Harry Graham, sau textele apocaliptice ale lui Edward Gorey și Shel Silverstein. Și-n literatura română pentru copii fiorul horror este bine reprezentat, de la N. Batzaria și al său Haplea, la mult-contestatul azi Pui al lui Brătescu-Voinești. Ce-i drept, Puiului i-aș reproșa și eu ceva: lipsa de umor. Nu le poți vorbi copiilor despre moarte fără umor! Ceea ce face ca Ivan Turbincă, de pildă, să fie și o poveste pentru copii, este tocmai umorul cu care este abordată acolo tema morții. În textele care se adresează copiilor pot fi – și trebuie – abordate toate problemele grave ale existenței: și războiul și suferința și moartea, atâta vreme cât discursul conține o doză zdravănă de umor. Știu, lumea ar putea protesta că abordarea umoristică a suferinței este un paradox tras de păr. Dar pe cei care văd astfel lucrurile i-aș trimite la seria lui Sue Townsend Jurnalul secret al lui Adrian Mole – acolo, bietul Adrian suferă cumplit, dar suferințele lui, deși reale, sunt surprinse dintr-o perspectivă care provoacă râsul cathartic al cititorului, fără a-l face însă insensibil la suferința celorlalți. Umorul răscumpără temele altminteri indigeste pentru copii, printre care, alături de moarte, război și suferință ar trebui, cred, inclus și sexul. N-aș fi făcut această afirmație dacă în copilărie n-aș fi scăpat la Decameronul lui Boccaccio. Sigur, Decameronul nu este o carte pentru copii, dar umorul și geniul naratologic al lui Boccaccio îl salvează pe cititorul imatur de eventualele efecte nocive ale acestei teme-tabu.

Este propria copilărie o sursă de inspirație pentru textele pe care le scrieți? Aveți vreo amintire inedită legată de primele experiențe de lectură?

 Adina Rosetti: Este o foarte mare sursă de inspiraţie, deşi în cărţile mele pentru copii nu se regăsesc lucruri sau idei din copilăria mea, ci mai degrabă din cea a copiilor mei. Dar e vorba despre altceva, despre un soi de filon secret al copilăriei care a rămas viu şi pe care reuşesc să-l prind din când în când. În copilărie toată lumea îmi citea sau îmi spunea poveşti, am crescut înconjurată de povești și nu-mi pot imagina lumea fără ele.

Veronica D. Niculescu: Imaginația e esențială când scrii o poveste, nu propria viață. Mai ales când scrii o carte pentru copii. Cât despre amintirile legate de primele lecturi, sunt multe și mărunte, atât de multe încât se topesc într-un unic glob auriu – lumina de seară, acasă, un dormitor, o poveste sau alta, citită sau poate rostită, de mama, de tata. Din globul acela ne extragem plăcerea pentru toate lecturile viitoare.

Ana Alfianu: Deocamdată am scris o singură poveste în care, da, există o urmă vagă a propriei copilării. Dar e o urmă în care s-ar regăsi mulți, deoarece e vorba de dorul pentru cineva dispărut. Însă poate fi vorba și de o copilărie imaginată, sau de una prelungită până în prezent, sau de una falsificată, (cum sunt mai toate amintirile). Sursele „inspirației” sunt atât de aleatorii, de fapt, atât de numeroase și atât de fluide, încât da, e foarte posibil să se nimerească printre ele și fapte sau senzații din anii de început. Dar, într-un fel, acest lucru este irelevant. O poveste pentru copii nu este musai suma unor lucruri ce țin de copilărie, ci poate fi uneori chiar opusul – lucruri din prezentul adultului, pe care autorul le rezolvă cu ajutorul unei povești. Nu am amintiri foarte deosebite legate de primele lecturi. Am fost și sunt un cititor oarecare. Țin minte că tata, citindu-mi, îmi verifica atenția sărind vreo frază sau schimbând câte un cuvânt dintr-o poveste pe care o știam pe de rost. Mă supăram teribil. Dar și aceasta este o amintire a multora, căci ce copil nu a făcut obsesii pentru anumite povești, și ce părinte nu a încercat uneori să scurteze lectura, pentru că începea un meci de fotbal sau pentru că era mult mai somnoros decât copilul?

Și-mi mai aduc aminte cum sălta plapuma pe mine, când tot tata îmi citea din Robinson Crusoe, și mi-era frică de canibali, și cu cât mi-era mai frică, cu cât mai arzătoare era dorința mea ca tata să citească și să nu se oprească niciodată.

citate_copii

Iulia Iordan: În ceea ce privește amintirile legate de lectură, ar fi mai multe de spus. În primul rând, mult timp mi s-a povestit oral, nu mi s-a citit decât ceva mai târziu. În primii ani am crescut la bunici, iar bunica mea nu știa să citească, cu toate acestea era o mare povestitoare și am aflat multe povești de la ea. Apoi, după ce am învățat să citesc, au urmat lecturile proprii tot atât de bogate pe cât de diferite erau cărțile care îmi picau în mână. Citeam și reciteam orice, inclusiv cărțile de bucate ale mamei mele. Dar basmele m-au fascinat dintodeauna, iar preferatul meu a fost mult timp „Măr și Păr”, un vechi basm românesc despre prietenia dintre doi băieți. Fiind o fire extrem de timidă, îmi era foarte greu să îmi fac prieteni, așa că visam la ei, visam să am un prieten așa de bun precum Măr sau Păr.  Referitor la prima întrebare, sigur că propria copilărie se amestecă inevitabil alături de celelalte ingrediente. La mine așa a început totul: „Călătorie printre ierburi și lumină”, prima carte pe care am publicat-o, a început ca un jurnal retrospectiv. Vă invit și pe site-ul meu, unde am povestit mai multe despre felul în care memoria s-a amestecat cu imaginația: www.iuliaiordan.ro

Florin Bican: Aveam zece ani și eram cu bunica mea „la oraș”, la Târgu Jiu. Când am trecut prin fața librăriei, am văzut în vitrină o carte care m-a făcut să mă opresc în loc, ca-n transă. Avea o copertă foarte frumoasă. Pe copertă scria „Rabelais” – atât am apucat să citesc. Nu mai auzisem niciodată de numele ăsta și habar n-aveam dacă-i numele autorului sau al cărții. Dar voiam cartea aia cu orice chip. Era, bineînțeles, vorba despre o superb-ilustrată ediție pentru copii din Gargantua și Pantagruel. Mi-am convins bunica (nu era o cititoare) să intrăm în librărie și să întrebăm cât costă. Am intrat și, deși eram foarte timid, am întrebat-o cu aplomb pe vânzătoare cât costă cartea „Rabelais” – pronunțat așa cum se scrie. „25 de lei,” ne-a spus vânzătoarea. Ăștia erau bani pe vremea aia. Țin minte că, la auzul prețului, bunicii i s-a tăiat respirația. Dar mi-a cumpărat-o! Și cartea aia mi-a luminat toată vacanța de vară petrecută la bunici, la țară. Și încă mi-o luminează…

desen realizat de Natalia Manda-9 ani