Un oraș modern se definește prin culoare. Iar culoarea aduce cu sine creativitate. Creativitatea se distinge prin originalitate. Iar originalitatea atrage public. Publicul vrea să participe la evenimente din ce în ce mai inedite, să simtă că este parte a unei mișcări unice, să povestească mai departe, să simtă pulsul orașului ca și când ar fi într-o călătorie pe care a așteptat-o de mult timp.

Artiștii independenți au acces mai greu la public. Răspunsurile de tip merg sau sunt intersat(ă) din cadrul unui eveniment pe Facebook nu garantează că ideea propusă va avea și succes, iar recompensa financiară de cele mai multe ori întârzie să apară. Ideea unui spațiu social în Sibiu pentru tinerii artiști pare încă o iluzie îndepărtată, iar discuțiile despre aceasta nu sunt noi deloc. Scena independentă din Sibiu tinde însă să se dezvolte tot mai mult. Artiștii povestesc plini de elan și cu o sclipire de bucurie în ochi despre proiectele lor. Am pornit într-un mic tur al orașului să îi descopăr și să pătrund în lumea din spatele evenimentelor mai puțin mediatizate.

Alex

Alex // foto: Teddy Mila

Mă aflu la Facultatea de Litere de pe Bulevardul Victoriei. Alexandru Curta și Dan Țilea (Matli MC) repetă acolo un spectacol de teatru. Bestiariu, Zoo Roman de Simion Pop. Performance-ul amintește de slam poetry, cu inserții de muzică mixată live și proiecții video. Alex și Matli sunt actori independenți. Ei își creează spectacolele singuri. De la început și până la sfârșit. „Când ne-am hotărât să facem spectacolul, am pornit de la a ne gândi ce posibilități avem, să ne descurcăm cu ce avem. Fără să depindem de nimeni. Trebuie să îți gândești proiectele în funcție de posibilități”, îmi spune Alex. Matli îl completează: „Noi propunem o idee deschisă. Există o tendință a teatrului independent și e normal să ne pregătim pentru asta”. Aflu că organizarea începe odată cu ideea. Apoi treci la treabă. Găsești un spațiu de repetiție, oriunde, numai acasă nu, ca să te detașezi. Cum spune Matli: „Când vrei să înoți, nu înoți acasă. Așa și cu repetițiile. Nu repeți acasă.” Iar apoi repeți, repeți, până când spectacolul este gata. Pasul următor este să îți faci niște poze și un filmuleț de 10 minute pe care să îl promovezi fie printre contactele pe care le ai în domeniul artistic, ori îl trimiți pur și simplu la cafenele, la festivaluri, la teatre sau alte evenimente. Ulterior, cei care sunt interesați să îți găzduiască spectacolul, te sună. Rețeta pare simplă și flexibilitatea stă în caracterul artistului. Matli exemplifică prin spectacolul pe care îl pregătește cu Alex: „Performance-ul nostru poate fi încadrat în diferite evenimente, de exemplu, la un simpozion de carte, sau într-un cafe bar, sau la un festival de teatru. Are mai multe laturi care se potrivesc în diferitele contexte, iar noi îl mai putem adapta.”

Matli MC

Matli MC // foto: It’s private

Mă întreb cât e de greu să te organizezi atât de precis și să devii și artistul și PR-ul și managerul propriului tău spectacol. Însă, Alex cu Matli mă conving că e floare la ureche, dacă îți place ceea ce faci. Îi întreb dacă le-ar plăcea să repete în altă parte, într-un spațiu adecvat, nu într-o sală de curs plină de bănci și de scaune. Mă gândesc la un teatru sau măcar o sală goală unde să poată fi aranjat un mic decor. Amândoi răspund afirmativ, iar Matli dezvoltă imediat ideea unui spațiu social care de altfel îi este cunoscută încă de pe vremea de când locuia la Cluj.

De exemplu, pe Bulevardul Victoriei, colț cu strada Transilvaniei, este casa aia imensă, ca un conac, cu un părculeț în față. Acolo este visul meu. Numai că am văzut că acum se cam dărâmă. Dar clădirea aceea ar fi portivită pentru un spațiu social. Un loc cu atelier de pictură, cu săli de repetiție, cu tot ce vrei. Să fie deschis, cu program, să poți să te duci să repeți, să simți vibe-ul social. Spațiul social este o etapă a societății românești de a se organiza în acțiuni firești. O să se creeze o nișă, un loc pentru tinerii interesați de artă. Un fel de comunitate.”

Alex îmi povestește tot atunci despre Underbelly Cowgate din Edinburgh. E o casă întreagă. Imaginează-ți că intri pe Bălcescu și ieși pe Xenopol. Și treci prin tot felul de săli de teatru, de muzică. Iar Fringe Festival este un model tare. A încercat cineva să inițieze ceva similar și aici, dar nu a prins modelul ăsta”. Se lasă completat de Matli. „E un ceva important, care aici nu are bază. Acolo are, din context.”

„Fringe” înseamnă margine, iar ideea s-a dezvoltat tocmai de la definirea acestui cuvânt. Mișcarea artistică Fringe își dorește să promoveze grupuri de artiști independenți, de cele mai multe ori, conexă unor festivaluri de artă importante din lume.

Teodora

Teodora // foto: Lavinia Danciu

După ce asist la repetiția spectacolului, decid să îmi continui drumul și să mă întâlnesc cu Teodora și cu Augustin. Cobor pe lângă Casa Calfelor, pe scările ce duc către orașul de jos. Acolo, chiar pe scări, se află „un mic muzeu”, cum numesc clienții magazinul Gossip Tree. Într-un spațiu micuț, dar amenajat tare chic, 40 de designeri vestimentari expun hainele pe care le-au creat. Teodora este cea care și-a dorit să adune laolaltă atâția artiști ai hainelor. Pe lângă asta, Teodora Bîrsan este și solista trupei DreamCathers Band. Descrie povestea magazinului ca fiind una care „acum se răspândește frumos. Atâta timp cât ai un vis și îl faci cu suflet, nu are cum să nu ajungă la oameni”. Îmi povestește cu un entuziasm molipsitor că la început oamenii erau sceptici, că trebuia să le explice la fiecare în parte că „la noi în țară sunt niște artiști care creează haine”. Dar acum hainele și lucrurile din magazin ajung prin țări străine, la oameni celebri care își amintesc de Gossip Tree.

Augustin C Pop

Augustin C. Pop // foto: Daniel Bordeu

La întâlnirea cu Teodora, l-am cunoscut și pe Augustin C. Pop, actor și saxofonist, care tocmai ce a sărbătorit la București premiera filmului Ana mon Amour, la care a contribuit și el. Augustin mi-a povestit despre un spectacol de teatru de umbre pentru copii, pe care l-a creat împreună cu un prieten. „Era vorba despre o prințesă căreia îi fură zâmbetul și îl aduce înapoi îngrijitorul de cai care a plecat în căutarea lui. Era vorba de un vis. Că de aia l-am făcut”. Spectacolul s-a jucat o vreme la grădinițe și în diferite spații de joacă, însă actorii nu l-au putut susține din câteva motive, printre care și cele financiare. „Părinții nu dădeau mai mult de 10 lei pe bilet. Mai mult de 7 lei nu voiau să dea. Erau obișnuiți de la teatru că acolo e bugetat și acolo costă atât, 7 lei biletul. Apoi am plecat din țară, la Berlin. Am tradus spectacolul în gemană. Și acolo, în schimb, am găsit un spațiu unde să îl țin în fiecare duminică. Avea 50 de locuri. Și în fiecare duminică era plin. Biletul costa 10 Euro. Adică de la 5 lei la 10 Euro, numai din duminica aia puteai trăi o săptămână”, îmi spune Augustin.

Gândindu-mă care ar fi soluția pentru a revigora scena artistică a orașului, vorbele Teodorei „să ne unim” îmi răsună în minte.

Sunt foarte mulți artiști buni în oraș. Dacă toți actorii din Sibiu ar fi uniți și ar face proiecte împreună, sau toți muzicienii, sau toți pictorii, ar crește Sibiul într-un hal…”, îmi împărtășește aceasta.

Scenariul în care toți artiștii să se unească îmi era familiar. Andy, un pictor sibian, îmi spune de fiecare dată că trebuie să creăm sinergii artistice. Că asta lipsește aici. „Vernisajele mele le organizez de fiecare dată în colaborare cu alți artiști. Găzduiesc mereu un recital de muzică și un moment de teatru. Acum am expus în Polonia. Acolo am chemat un DJ și pe prietena mea, Marlena, care a susținut un moment de teatru de stradă, pe picioroange”. Pe Andy Ciocan îl recunoaștem din tablourile pe care le vedem la Lili’s Cafe. „Eu vreau să ating sufletul oamenilor, nu să le transmit un mesaj pe perete. Vreau să îi încurajez să viseze. Oamenii au nevoie de vise, sunt prea ancorați în realitate. Arta e curativă. E pașnică. Te îndeamnă să meditezi în fața unor lucruri universale. Îmi place să intru în detaliu în lucrările mele. Studiez feeling-ul.”

Andy Ciocan 2

Andy Ciocan // foto: Andy Ciocan

Îmi amintesc că Andy a fost cel care mi-a vorbit prima oară despre conceptul unui oraș colorat. „Un oraș colorat se face prin artiști.” El tocmai s-a întors din Amsterdam la Sibiu: „Nu știu ce am eu cu Sibiul ăsta, de mă întorc mereu aici”. Îmi amintesc de atâția oameni colorați care înveselesc diminețile ploiase de pe malul râului Amstel, din capitala Olandei. „Guvernul se ocupă foarte mult de partea asta, pentru că este un oraș colorat și are nevoie de artiști. Oamenii sunt altfel. În general, apreciază altfel arta. Atunci când merg acolo la o expoziție de artă, oamenii știu de ce se duc. Acolo sunt spații unde se țin workshop-uri, unde poți să vezi un artist care pictează live, poți să bei o bere și să întâlnești alți oameni, să cunoști artiști. Oamenii au o altă viziune asupra artei după ce văd cu ochii lor un artist care lucrează. Degeaba ai un tablou în casă dacă nu ai vorbit niciodată cu un artist”, îmi mai spune acesta. „Autoritățile intervin în educarea publicului. Dacă încurajezi o mișcare, lași lumea să vină să vadă despre ce e vorba. Fără autorități nu poți face nimic. Cultura trebuie promovată”, susține Andy.

Andy Ciocan

foto: Andy Ciocan

Aud adesea și voci critice, nu numai din cercul artiștilor din oraș, care susțin că lipsește susținerea din partea oamenilor sau a autorităților. Aud de asemenea și oameni care nu găsesc evenimente pe placul lor într-un oraș care se mândrește cu diversitatea activităților pe care a creat-o. Teodora povestește despre Festivalul de pe Scări, care ajunsese în anul 2015 la a treia ediție. „Am făcut Festivalul de pe Scări. L-am făcut de drag. Am adus perne pe scări, am adus artiști. Teatru. Muzică. Trei ani l-am făcut din buget propriu, cu ajutorul cunoștințelor. Era plin seara. Dar mi-am dat seama că fără susținere din partea autorităților, nu se egalează energia, pe care o depui să faci ceva frumos pentru atâția oameni, iar la final nimeni nu îți zice „mulțumesc”, toată lumea te întreabă «și la anul mai faci?». Bineînțeles că nu l-am mai făcut, pentru că nu poți să faci ceva la nesfârșit, numai din energia și fondurile tale. Că artiștii au elanul ăsta, hai să mai facem o dată, dar nu poți la nesfârșit. Trebuie și un pic de implicare, și un pic de recompensă financiară”.

Augustin Teodora

Augustin și Teodora // foto: facebook

Îmi pun întrebarea dacă chiar nu este pregătit publicul sibian pentru acest oraș colorat la care mă gândesc eu. „Publicul are nevoie de orice”, îmi spune Alex. „Acum ne putem pregăti pe Wikipedia, pe YouTube și apoi putem spune, da, am mai văzut, înțeleg ce vrea să propună artistul ăsta”, iar Matli îl completează, „Nici nu contează dacă publicul este pregătit, contează să se pregătească după aceea”.

Cum îl putem ajuta noi, oamenii obișnuiți din orașul Sibiu?

Alex și Matli pregătesc în prezent câteva spectacole de teatru independent, unul cu ei doi și altele împreună cu alți artiști din Sibiu.

Pe Andy nu mi-l imaginez altfel, chiar în acest moment, decât pictând, în garsoniera lui burdușită de tablouri.

Teodora are concerte în fiecare sfârșit de săptămână. Are o singură zi liberă vara asta. Iar în ziua aceea plănuiește ceva unic. O găsiți în timpul săptămânii la Gossip Tree.

Augustin urmează să deschidă un studio de animații, unde va lucra cu artiști, cu actori, cu muzicieni. Și el plănuiește ceva unic vara asta.

Iar eu? Iată-mă la sfârșitul turului de-a lungul căruia am aflat poveștile a cinci artiști independenți din Sibiu. Am aflat cinci povești, însă ele sunt nenumărate. Așteaptă numai să fie explorate de către public, ca mai apoi acesta să îi susțină. Scena artei independente din Sibiu este în mod cert una largă, iar protagoniștii sunt cei care dau ritmul artistic continuu al orașului și îl transformă într-o atracție.