Michel Franco este unul dintre acei oameni care încă de la prima vedere îți dau impresia că îi cunoști de o viață. Sincer și degajat, prietenos și cu simțul umorului, nu pare a se lua prea în serios, dar dincolo de atitudinea modestă a omului, filmele sale îți descoperă un cineast care își ia însă foarte în serios munca.

Primul său lungmetraj, Daniel y Ana (Daniel și Ana) l-a dus direct în Quinzaine des Réalisateurs, la Cannes 2009, Déspues de Lucia (După Lucia) a câștigat secțiunea Un Certain Regard, în 2012, iar Chronic (Cronic) – premiul pentru cel mai bun scenariu în cadrul competiției oficiale a aceluiași festival, în 2015. Toate aceste distincții îl plasează pe Michel Franco la numai 37 de ani între cei mai bine cotați și mai promițători regizori ai momentului, motiv pentru care organizatorii Festivalului de Film Anonimul de la Sfântu Gheorghe au decis să-i ofere în acest an trofeul Anonimul pentru contribuția sa la dezvoltarea cinematografiei universale. În cadrul programului special ce i-a fost dedicat am văzut cinci dintre lungmetrajele sale. „Este pentru prima dată când toate cele cinci filme ale mele sunt proiectate deodată, ceea ce pare mai mult o pedeapsă decât o bucurie, (râde) dar și voi aveți un cinema deprimant, deci poate e locul potrivit pentru asta…“

Filmele sale intrigă mereu spectatorul, îl pun pe piste false, iar la final, îi contrazic așteptările printr-o adevărată lovitură de grație. „Mă interesează așteptările publicului dar nu încerc să le împlinesc… Ceea ce încerc să fac este să dau publicului suficiente instrumente, informații pentru a înțelege povestea, fie că aceasta îl satisface sau nu.“ Este vorba despre drame ce prezintă personaje aflate în situații-limită, care se confruntă cu momente de cumpănă în viață: moartea unei persoane dragi, nașterea unui copil, schimbarea mediului social, un atac al unei bande de interlopi, etc. O temă predilectă a lungmetrajelor sale este ilustrarea diferitelor tipuri de bariere, fie că acestea țin de relațiile interumane, de precepte morale, de organizarea socială sau de starea de sănătate.

Despre bariere în comunicare

Primul său lungmetraj, Daniel y Ana (Daniel și Ana) se focusează asupra relației dintre un adolescent și sora sa, răpiți în Mexico City și forțați să întrețină relații sexuale pentru industria pornografică. Filmul urmărește eforturile lor de a-și recăpăta armonia interioară și de a păstra nealterate legăturile cu cei din jur. În timp ce Ana urmează un program de psihoterapie, Daniel refuză, preferând să se închidă în sine. „Daniel și Ana se bazează pe un fapt real. Psihologul la care mergeau cei doi frați le-a cerut acordul să-mi împărtășească experiența lor, pentru că s-a gândit că va fi chatartic să-și vadă povestea pe ecran, ei fiind incapabili să vorbească despre asta cu nimeni altcineva în afară de ea. În urma acestui exercițiu, au apărut în ziare multe cazuri similare, pentru că în Mexic răpirile sunt la ordinea zilei. Eu am fost interesat de atracția dintre frate și soră, bineînțeles, și de dinamica familiei, lipsa de comunicare sau proasta comunicare, pe care am explorat-o de asemenea în celălalte filme ale mele.“

©Morena Films

Despre bariere în comunicare vorbește, într-adevăr, și Déspues de Lucia (După Lucia), care apare trei ani mai târziu, obținând numeroase distincții la festivalulri internaționale, printre care și Un Certain Regard la Cannes. Filmul spune povestea lui Roberto, rămas văduv și a fiicei sale, Alejandra, care se mută din Puerto Vallarta în Mexico City. Necazurile fetei încep în momentul în care este filmată în timp ce face sex la o petrecere cu unul dintre noii colegi. Înregistrarea va deveni modalitatea de șantaj prin care adolescenții din grup o vor teroriza și hărțui în fel și chip, până la punctul de a-i pune în pericol viața. Deoarece toate datele arată că Alejandra s-a înecat în timpul unei tabere școlare, tatăl își face singur dreptate, recurgând la măsuri extreme. „Déspues de Lucia nu a primit finanțare, pentru că toată lumea mi-a spus că nu pot încheia un film cu o scenă atât de violentă, în care un bărbat omoară un puști, dar eu tocmai din cauza asta am vrut să fac filmul, ca să arăt cât de departe poate merge un om normal, în circumstanțe deprimante. Pentru mine, tema principală a fost cum reușesc să treacă Alejandra și Roberto peste moartea mamei fetei, Lucia. Nu am intenționat să vorbesc despre bullying, un cuvânt aproape necunoscut în Mexic până să apară filmul. La început, povestea a fost considerată exagerată, prea violentă, iar apoi întâmplări similare din școli au început să apară în ziare. Sigur că existaseră și înainte, dar atunci a început să se vorbească tot mai mult despre bullying ca fenomen social.“ Filmul este alcătuit din cadre preponderent fixe, care dincolo de valoarea stilistică, sugerează o anume rigiditate în psihologia personajelor, ce evită comunicarea: tatăl, pentru că s-a închis în sine și suferă în tăcere din cauza morții soției, iar fiica, pentru că se ferește să îi creeze și mai multe probleme tatălui: „Cea mai comună întrebare care mi s-a pus în legătură cu acest film a fost de ce fata îndură atâtea? Pe de o parte, ea nu vrea să dea mai multe bătăi de cap tatălui, care e deja deprimat, apoi îi este rușine să-i spună că a fost filmată goală, făcând sex, și mai e un aspect: ea era cu mama ei în mașină în momentul accidentului, ceea ce putea să îi creeze un sentiment de vinovăție…“

Despre bariere morale și încălcarea lor

Cel mai recent film al lui Michel Franco, Las Hijas de Abril (Fiica lui April), apărut chiar anul acesta, vorbește despre maternitate, despre rivalitatea mamă-fiică, despre nevoia de a lua decizii radicale în viață. Încapabilă să-și accepte vârsta, April profită de dificultatea cu care fiica ei, Valeria, încă minoră, își asumă la început propria maternitate. Sub pretextul ajutorului pe care i-l oferă acesteia la creșterea copilului, April recurge la adopția nepotului ei, și la seducerea tatălui (iubitul Valeriei), el însuși adolescent. În ciuda comportamentului său egoist și a încălcării valorilor morale, April ne apare ca un personaj fascinant, complex, uman, până la urmă, pentru că în spatele tuturor acțiunilor ei se poate intui teama omului de a îmbătrâni, disperarea de a opri timpul. „Câteodată oamenii nu înțeleg pe deplin care a fost intenția mea în privința personajelor sau a finalului filmelor, dar eu fac un mare efort în a da filmelor mele puțină ambiguitate, pentru că așa cred că este viața, nu e nimeni total bun sau rău, poți să te contrazici în multe feluri, dar asta nu înseamnă că esti mai puțin uman. În Las Hijas de Abril miza a fost să creez un personaj care face toate aceste lucruri oribile dar pe care ești totuși capabil să-l înțelegi într-un anume fel.“

Despre bariere sociale

Jumătate documentar, jumătate ficțiune, Trough the eyes (Prin ochi) este un expriment realizat de Michel Franco împreună cu sora sa, Victoria, cei doi devenind cronicarii unei fețe întunecate a Mexicului. Filmul urmărește munca Monicăi, asistent social la o fundație dedicată integrării și reabilitării copiilor și adolescenților fără adăpost, victime ale dependenței de droguri și de alcool. Printre ei se află și Benjamin, un adolescent de 16 ani pe care Victoria îl aduce să locuiască cu ea și cu fiul ei Omar, de 11 ani. Filmul urmărește prietenia dintre cei doi copii, care trec peste barierele sociale, ce îi despart: „Cei mai mulți oameni în Mexic trăiesc cum se vede în Trough the eyes, în care am arătat sărăcia din oraș, oamenii de culoare… E mult mai reprezentativ pentru Mexico decât celălalte filme ale mele. Chiar mi s-a reproșat că arăt în general viața celor din clasa mijlocie sau chiar a celor bogați, dar fac asta pentru că vreau să fiu onest, și eu asta cunosc mai bine. Dar nu sunt orb. Știu care e nivelul general de trai al populației din Mexic și de aceea următorul meu film va fi despre acest contrast, care e imens. În Mexic, avem 40 de milioane de oameni săraci. Te întrebi cum de nu se pornește o revoluție.“

Trough the eyes

Cu fiecare film al său, Michel Franco pare a se reinventa, abordând mereu subiecte incitante, care stârnesc controverse prin faptul că prezintă realitatea nuanțat, evitând să dea verdicte. „În filmele mele, ca să fiu sincer, am căutat acele lucruri care contau pentru mine, și care am crezut că ar conta și pentru alții. Mă feresc să înțeleg prea precis munca pe care o fac, sau să îi pun etichete, pentru că mă tem că dacă aș face asta, aș distruge-o, aș ucide acel mister ce rezidă în procesul de creație al filmelor mele, și mai rău decât atât, m-aș pierde pe mine însumi. Dacă într-o zi aș putea spune ‹Acesta este Michel Franco› aș fi pierdut. “

de Anda Ionaș

*articol apărut în ediția tipărită Capital Cultural nr. 9