Anul 2017 s-a încheiat în forță la Teatrul Naţional “Radu Stanca“ din Sibiu, ultima premieră  fiind programată chiar înainte de Crăciun, pe 22 decembrie. De veghe la Taj Mahal, în regia lui Radu-Alexandru Nica, aduce în fața publicului una dintre cele mai de succes piese ale dramaturgului american Rajiv Joseph, Guards at the Taj, aflată în anul 2010 printre finalistele Premiului Pulizer.

Textul valorifică legenda țesută în jurul grandiosului mausoleu construit din porunca lui Shah Jahan, al cincelea împărat mogul al Indiei, ce a domnit între anii 1628 și 1658. Acesta l-a închinat soției sale, Muntaz Mahal, care murise la nașterea celui de-al paisprezecelea copil, și se spune că de teamă ca spendoarea lui să nu fie reprodusă vreodată, a dat ordin să fie tăiate mâinile celor douăzeci de mii de muncitori care au lucrat la ridicarea sa, printre ei aflându-se chiar arhitectul, Ustad Isa.

Spectacolul debutează pe fundalul unul cer înstelat, acțiunea fiind plasată în Agra anului 1648, chiar în noaptea de dinaintea dezvelirii mărețului edificiu arhitectural. Cei doi străjeri, Humayun (Cătălin Pătru) și Babur (Florin Coșuleț), așteaptă cu înfrigurare momentul când el va străluci sub primele raze ale soarelui. Pacea adâncă a nopții e tulburată din timp în timp doar de câte-un glas de pasăre sau de sporovăiala celor doi. “Ce sunt stelele ? “, se întreabă Babur. “ Cât sunt de departe ? Poate o să existe un palanchin care va zbura spre stele…“ Și într-o clipă, ca o ilustrare a gândului său, pe ecran roiesc fel de fel de păsări și aparate fanteziste de zbor.

De veghe la taj mahal-1

 Cu toate că ar trebui să păstreze tăcerea, Babur nu se poate împiedica să cugete cu voce tare. Deosebit de expresiv facial, chiar comic uneori, Florin Coșuleț interpreteză un personaj cu vocație enciclopedică, a cărui curiozitate se apleacă atât asupra subiectelor frivole (cum arată haremul imperial?) cât și a marilor teme ce țin de raportul individ-univers (călătorii cosmice, inventică, destinul artei, etc.) Imaginația îl poartă spre zări necunoscute: “Să mergi așa de departe… Acolo e o altă lume, cu alți suverani, cu alte gărzi imperiale, chiar și cu alți dumnezei. Ce mici suntem Humayun! Văzuți de departe suntem și mai mici, și de mai departe nici nu existăm.“

Deși neavând acces la orizontul cunoașterii occidentale, Babur este totuși un spirit renascentist. Într-o epocă în care marile descoperiri geografice au schimbat concepția asupra lumii și a locului omului în univers, mintea sa iscoditoare și umanismul viziunii îl plasează în proximitatea marilor iluminați ai Apulusui. Existența lui fizică însă, este circumscrisă limitărilor impuse de statutul de soldat al găzii imperiale. Îndatoririle ce decurg de aici îi sunt mereu reamintite de prietenul și colegul său, Humayun, în încercarea de a-i mai tempera elanul reveriilor.

De altfel, tandemul Babur― Humayun își găsește o bună expresie pe plan filosofic în relația libertate-necesitate. Babur e mereu tentat să nesocotească regulile (nu respectă legământul tăcerii, nici interdicția de a se întoarce și privi mausoleul la dezvelire, ba mai mult, declară că arhitectul Ustad Isa este prin actul creației egalul împăratului). La polul opus, Humayun, interpretat de Cătălin Pătru își păstrează rigiditatea și sobrietatea pe care rolul de gardian imperial i le cere. Educația primită și teama de a nu-și pierde serviciul îl determină să respecte cu strictete regulile, cu toate că în adâncul sufletului nu-i displace caracterul jucăuș și nonconformist al amicului său.

de veghe la tal mahal-5

Prietenia lor va fi greu încercată de sarcina ce-i obligă să devină călăii muncitorilor ce au ridicat Taj Mahalul. Culoarea sângerie din partea inferioară a ecranului, singura ce prevestea crudul eveniment, cuprinde în partea a doua a spectacolului întreg fundalul. Peste roșul copleșitor se întinde o plasă de stele ruptă, desprinsă din dantelăria decorativă a frumosului monument. Astfel, proiecțiile video și muzica semnate de Mihai Păcurar completează scenografia minimalistă, constituind un comentariu prețios adus textului, prin aprofundarea și nuanțarea temelor tratate. Sunetul ritmat al tobelor conferă dramatism trecerii spre al doilea tablou, în care îi regăsm pe Babur și Humayun puternic marcați fizic și emoțional de sarcina ce le-a fost dată. Primul dintre ei are mîinile încleștate pe sabie, iar celui de-al doilea fumul din timpul cauterizării i-a afectat ochii. Imaginația devine acum singura formă posibilă de evaziune din coșmarul existențial. Absurdul discuțiilor pe tema “găurii tansportabile“, care-și poate modifica dimensiunea și funcțiile, îndulcit de comicul formulelor ce apar pe ecran, nu este până la urmă decât o replică la absurdul lumii reale, o lume în care ei vor trebui să suporte resentimentele a douăzeci de mii de oameni. “Să știi că o să-i mai vedem la cerșit… Ne urăsc! Un om fără mâini e un om inutil, iar un om inutil e un diavol.[…] E îngrozitor ce-am făcut.“, se lamentează Babur, în timp ce își spală obsesiv fața și mâinile pătate de sânge. Spre deosebire de el, Humayun încearcă să-și înăbușe conștiința invocând datoria și făcând chiar o glorie din aducerea sarcinii la îndeplinire.

Înclinația spre reflecție a primului este mereu contrabalansată de pragmatismul celui de-al doilea. Unul dintre principalele subiectele de controversă este statutul artei, discuția lor amintind de dialogurile platoniciene pe tema frumosului. Pentru Humayun frumoase sunt păsările și femeile, adică creațiile naturii, în schimb pentru Babur, frumosul artistic îl surclasează pe cel natural. Taj Mahalul îi pare mai frumos decât însăși luna iar arhitectul e considerat mai presus decât Dumnezeu. Până la urmă în economia spectacolului însăși absența vizuală a celebrului monument, exceptând o scurtă apariție stilizată pe ecran, întărește ideea conform căreia el este un simbol al artei ca valoare absolută și imuabilă.  Cine este autorul de drept al unei asemenea opere? Împătatul care a comandat-o, arhitectul care a proiectat-o sau muncitorii care au executat-o? Are arta ambiția de a concura natura? Ce relații se instituie între putere, artă și morală? sunt întrebări pertinente și încă actuale.

Ideea că nimic la fel de frumos nu va mai fi construit vreodată trezește în Babur o reală criză. “Îți place lumea în care tăiem mâini, în care omorâm frumusețea ca pe un animal hăituit?“ se răstește el la Humayun. Revolta împotriva unei ordini a lucrurilor în care valorile estetice sunt separate de cele etice culminează cu gândul uciderii împăratului, gând ce-l va transforma pe el însuși într-o victimă, călău fiindu-i printr-un concurs nefericit de împrejurări, chiar prietenul său.

De veghe la taj mahal-4

Finalul spectacolului îl regăsește pe Humayun în vechea postură solemnă de soldat în serviciul imperial. Aerul său grav ascunde însă o conștiință încărcată, ce tinde să nege trauma printr-o regresie temporală la momentul când prietenia lor era încă neumbrită, când coliba din lemn parfumat de santal aflată în mijlocul junglei constituia un spațiu al comuniunii sinelui cu alteritatea și chiar mai mult, cu întregul univers. Sugestia existenței paradisiace, în sânul naturii se compune atât sonor, cât și vizual. Glasurile pline de voioșie ale celor doi prieteni se asociază cu imaginile suprarealiste de pe ecran, reprezentând elemente de artă decorativă indiană (păsări multicolore, vegetație luxuriantă, elefanți, arabescuri), într-o dinamică a formelor amplificată de mișcarea în sens opus a cercurilor concentrice și de muzica din ce în ce mai alertă.

Spectacolul seduce prin interpretarea convingătoare a celor doi actori, Florin Coșuleț și Cătălin Pătru, prin poezia textului și propensiunea sa spre filozofie, prin sound design și proiecții video, ce aprofundează și comentează tematica și nu în ultimul rând prin echilibrul remarcabil în care regizorul știe să mențină toate aceste elemente.

—————-

de Rajiv Joseph

Regia: Radu-Alexandru Nica

Scenografia, video și muzică : Mihai Păcurar

Asistent regie: Luana Hagiu

Traducerea: mircea Sorin Rusu

Coordonator proiect: Ramona Hristea

Distribuție: Florin Coșuleț și Cătălin Pătru

foto: Dragoș Dumitru