Încrederea în presa românească scade, cel puțin așa arată un studiu al Reuters Institute, de anul trecut, printre cauze numărându-se: interesele politice din redacții, știrile false, compromiterea unor patroni de presă, insolvența. În acest context, Dragoș Pătraru rămâne unul dintre jurnaliștii deciși să înoate împotriva curentului, situându-se cu o încăpățânare exemplară într-o zonă tot mai puțin frecventată de mass-media: aceea a unei consecvente imparțialități. Asta e și miza credibilității lui. În plus, Pătraru citește zilnic și divers, de la literatură contemporană până la studii de economie și psiho-pedagogie; e un apărător fervent al limbii române folosite în spațiul public și un susținător neobosit al investițiilor în educație. E convins că numai astfel vom putea crește ca Oameni și cetățeni. Iată motivele principale pentru care l-am provocat la un dialog despre starea jurnalismului românesc.

Dincolo de proiecții utopice, de teorii frumoase sau de discursuri despre unicorni, ce înseamnă pentru Dragoș Pătraru jurnalismul profesionist?

Dragoș Pătraru: Aș spune că există jurnalism și încercări. Jurnalismul este când, folosind toate instrumentele acestei profesii, servești interesul public. Când nu ai în vedere altceva. Când nu contează interesele corporației care te plătește și nici cele ale instituțiilor de forță ale statului. Când sancționezi atât abuzurile instituțiilor cât și pe cele ale corporațiilor, avându-i în spate pe cetățeni. Cam despre asta e jurnalismul. În rest, e vorba de încercări. A, și, mai nou, de mașini. Da, am ajuns în punctul unei noi revoluții industriale. Am ajuns să înlocuim omul cu mașina. Și avem mașini care decid acum ce e de interes și ce nu, ce trebuie să citim și ce nu. Mașini care interpretează niște date de multe ori irelevante, ne grupează în triburi și ne tratează ca pe simple unități de profit. Facebook și Google, dar și alții fac asta, având în spate cee ce Cathy O˙Neal numește arme matematice de distrugere. Vor reuși, dacă nu suntem atenți. Dacă vrem să salvăm democrația, avem nevoie de jurnalism făcut de oameni, asumat și la vedere, nu de jurnalismul anonim, promovat de mașini.

Plecând de la premisa (desigur, rizibilă în mintea multora) că orice jurnalist, care se respectă și își respectă meseria, are o conștiință profesională vie, autocritică și dubitativă, tu ai momente în care ești supărat sau nemulțumit de tine?

Dragoș Pătraru: În fiecare zi. Cum spunea marele filosof Michael Jordan ☺, greșesc în fiecare zi și asta îmi dă ocazia să fiu din ce în ce mai bun. Eu am decis de la început să-mi permit luxul ăsta de a greși. Să nu-mi fie frică, să nu ocolesc teme doar pentru că ar putea să iasă prost sau doar pentru că trebuie să muncesc ceva mai mult. Tot ce am realizat am făcut cu dragoste pentru meseria asta. Și nimeni nu poate să-mi ia ceea ce știu, ce-am învățat și încă învăț, ce-am putut să construiesc. Zilnic îmi dau seama, seara, când văd emisiunea, notând ceea ce nu mi-a plăcut, că unele lucruri ar fi putut să iasă mai bine, altele ar fi mers abordate un pic altfel, că-n unele situații poate am sărit calul, că-n altele puteam să apăs mai tare pedala. Cataloghez încă multe materiale din emisiune drept vome. Sunt rare momentele de care sunt mulțumit, dar am și de-astea. Oricum, cred că dacă îți impui să nu ai certitudini și să înveți în fiecare zi, să citești, să te documentezi, să fii la zi cu domeniul tău, cu temele cele mai importante care se discută, nu poți fi decât pe un drum bun.

Din păcate, în televiziunile românești de știri echilibrul nu (mai) există. Putem vorbi, cel mult, de producții izolate, cum e și Starea Nației, în care nu se simte deloc imixtiunea politică. În aceste condiții, nu e masochism curat să practici jurnalismul într-o țară în care audiențele și cote masive de încredere sunt orientate spre trusturi aservite și pseudojurnaliști totalmente compromiși?

Dragoș Pătraru: Deloc. Cred că suntem foarte duri cu noi. Așa, ca nație. Noi, în ochii noștri, suntem foarte proști, foarte incapabili, incompetenți, idioți. Nu sunt de acord. Cred că e o problemă felul în care ne raportăm la realitate și suntem dezamăgiți pentru că ne dorim lucruri la care nu putem ajunge atât de repede. De 28 de ani, așteptăm fără să facem mare lucru să o ducem mai bine. Și suntem supărați, de 28 de ani, că asta nu se întâmplă. Dar așteptăm să o ducem mai bine în timp ce investim din ce în ce mai puțini bani la educație, în timp ce ne protejăm din ce în ce mai puțin firmele noastre și în timp ce nu le dăm vârfurilor altă alternativă decât să plece din țară. Cât timp vom continua să fim doar mână de lucru ieftină pentru alții nu vom reuși să avem putere de negociere, nu vom putea să ne facem o țară. Așadar, e o chestiune de strategie de țară. Pe care noi nu o avem. Pe de altă parte, noi vrem să ștergem practic cu buretele 50 de ani de comunism. Nu se poate. Nicăieri în istorie nu s-a întâmplat așa ceva. Cel mai optimist termen este egal cu perioada pe care am petrecut-o în întuneric. Trebuie să schimbăm concepții, mentalități, lucruri care ne-au fost băgate în cap cu forța, e foarte greu.
Mă rog, subiectul e complex. Revenind la presă, echilibrul nu mai există nici în democrațiile puternice. Derapajele sunt incredibile acolo. De ce ar exista în România, o țară ale cărei repere au fost complet distruse de comunism, echilibru în presă? Cât timp nu vom avea public care să vrea de la presă altceva decât confirmarea propriilor opinii, nu vom reuși să dezvoltăm un sistem media sănătos. Pe de altă parte, nu vom avea public fără educație. Și uite-așa, ne învârtim într-un cerc din care nu părem capabili să ieșim acum.
Dar eu cred că lucrurile se vor schimba. Copiii mei, de pildă, nu mai înghit nimic din porcăriile pe care noi le-am acceptat în trecut. Sunt altfel. Cred că țara se va schimba odată cu ei. Toată societatea. La fel și presa. Asta înseamnă încă 15-20 de ani, cred eu. Și cred că e o estimare optimistă. Pentru că securiștii și politicienii vor trage cu dinții să aibă controlul în continuare. Și-au crescut copiii în același stil. Știi vorba aia: copiii securiștilor noștri vor fi securiștii copiilor noștri. Nu va fi ușor, asta vreau să spun. Dar vorba aceea, binili învinge.

Ești unul dintre puținii oameni de presă din România care au reușit să câștige notorietate și încredere exclusiv prin muncă susținută și fără compromisuri degradante. Mi se pare aproape imposibil să poți să-ți păstrezi autonomia într-un sistem mass-media care a făcut din partizanatul politic o normalitate. Ce preț plătește, în România, un jurnalist care se încăpățânează să nu abdice de la principii?

Dragoș Pătraru: Urmează să plătim din nou un preț, cred. Dacă nu se întâmplă o minune, adică un Consiliu de Administrație cu membri care să nu fie slugi ale partidelor care-i trimit acolo, vor fi niște probleme cu negocierea unui nou contract cu TVR. Avantajul nostru, și asta sper să înțeleagă cât mai mulți colegi care încearcă să își facă meseria, este că am avut norocul de a ne forma un public. Aici e forța noastră. Iar asta ne face interesanți pentru televiziuni. Audiența noastră aduce venituri, ne putem susține producția fără probleme și aducem și ceva profit, ceea ce se întâmplă cu puține producții autohtone. Am muncit mult la această rețetă, am avut în vedere inclusiv chestiunea financiară – pe care mulți jurnaliști, cumva blazați, o uită. Dar cred că există destui jurnaliști în România care își fac meseria onest, pe bani puțini. Le trebuie susținere din partea publicului, le trebuie o șansă. Eu, când întâlnesc pe cineva care îmi spune cât de jalnică e presa din România îl întreb la ce ziar local are abonament. Ce post local de radio susține cu o sponsorizare. Sau post de televiziune. Aproape nimeni nu are abonament la un ziar local. Or, dacă vrea presă, publicul trebuie să fie primul care o susține și care o finanțează. Altfel, presa bună nu cade din cer. Publicul nu cumpără presă, dar pretinde ca presa să fie într-un anumit fel.

Nu doar politicul și economicul sunt factori de presiune pentru jurnaliștii profesioniști, ci, la un nivel mai subtil, jurnaliștii formați în sistem clasic se confruntă cu trenduri impuse de noile tehnologii, precum și cu alte obișnuințe de consum din partea generațiilor tinere. Vorbim azi de forme alternative de jurnalism, despre invazia amatorilor, despre impresia de facil pe care o lasă practicarea jurnalismului în mediul online etc. Asta a dus la relativizarea sensului unei profesii altădată perfect demarcate, dar și la demonopolizarea informației. Cum vezi jurnalismul peste zece ani?

Dragoș Pătraru: Cum spuneam la început, lucrurile s-au schimbat deja. Și suntem cumva ca-n 1850, când revoluția industrială a schimbat totul. Și atunci au fost multe victime, și acum există. Oamenii care nu reușesc să se adapteze vor avea de suerit. Jurnaliștii formați într-un sistem clasic vor fi sacrificați, e ceva normal, n-o să se oprească lumea pentru ei, să urce în vagoane. Victime colaterale ale noii orânduiri. Problema e când acești oameni care nu vor să accepte noua realitate țin în loc instituții de presă, le omoară fără să-și dea seama, refuzând să le lase pe mâna unor tineri care pricep ce se întâmplă și pot găsi soluții. Jurnalismul poate exista în mediul online și acolo va fi. Este deja, se găsesc modalități de finanțare pentru produsele bune. Nu există să ai un produs bun și să mori cu el în brațe. Sigur, pe lângă jurnalism trebuie să știi acum multe altele, ceva marketing digital, de pildă. Uite, noi, la Starea nației, avem deja aplicația cu același nume și cel puțin 50.000 de oameni care văd în fiecare zi emisiunea acolo, pe tabletă sau pe telefonul mobil. Asta după nici două săptămâni de la lansare, fără să băgăm un leu în promovare. Doar ce-am zis noi pe rețelele sociale. Dacă o să le cer oamenilor un leu pentru o emisiune și îmi vor da, ne putem acoperi cheltuielile și putem face un profit frumos. Fără să mai avem nevoie de televiziune și de regulile ei, unele mult în urma vremurilor. Da, lumea asta nouă e o provocare imensă. Și până când lucrurile se vor regla vor exista multe neplăceri, abuzuri, prostii. Dar toate astea sunt parte a unei revoluții. Lucrurile se reglează și se reglementează cu timpul. Dacă stăm ca fraierii pe margine și ne plângem, vom pierde trenul. Vom fi precum sportivii ratați care au înscris trei goluri în finala campionatului liceelor și povestesc despre ele toată viața, rămân marea lor realizare, pentru că n-au luat cele mai bune decizii de viață la timpul potrivit. Revenind la presă, e simplu, te adaptezi sau mori. Așadar, pentru a răspunde strict la întrebare: peste zece ani, vom avea un jurnalism în care nu se vor mai găsi cei ce sunt azi prinși între două lumi. Deci, un jurnalism adaptat mai bine vremurilor. Vom vedea dacă și mai bun. Asta depinde de felul în care oamenii vor alege să folosească mașinile. Pentru a face bine sau pentru a face rău.

dragos-patraru2

Cu toții profităm din plin de beneficiile internetului; o fac chiar și cei mai înverșunați critici ai digitalizării. Totuși, în zona de intersectare a jurnalismului cu noile media au apărut nu doar mutații fără precedent, ci și mutanți care ne complică viețile. Spre exemplu, fenomenul știrilor false (inventate, irelevante, tendențioase etc.,vechi de când lumea, de altfel) este, azi, mult mai acut resimțit și, implicit, cu urmări mult mai dramatice. Nu de puține ori, fake-urile sunt propagate și, prin asta, validate de jurnaliști, fie din ignoranță, fie dintr-un anumit interes. Care crezi tu că e antidotul?

Dragoș Pătraru: Educația. E simplu. Suntem ca niște copii, deschidem toate cadourile pe care le primim. De ce unii cred și distribuie la rândul lor conținut fals? Pentru că nu sunt echipați cu uneltele necesare pentru a face diferența. Oamenii au fost crescuți cu ideea că dacă scrie la ziar trebuie să fie adevărat. Și cam așa era. Chiar în situațiile în care lucrurile nu erau adevărate, erau asumate. Știai cine le-a scris. Asta e marea diferență. Tot exista cineva care decidea: asta merge, asta nu merge.Iar acel cineva era un om. Pe care-l știai, era asumat de organizație. Avea nume, poză în ziar și toate cele. De alegerile lui depindea credibilitatea ziarului, care se traducea în vânzări și venituri din publicitate. Noi nici măcar asta nu am avut în România, dar discuția e valabilă la nivel global. Acum, vine cineva pe care nu-l cunoști, care nu are nume, e o căsuță poștală la adresă, și scrie niște mizerii. Nici nu ai pe cine da în judecată. Dar oamenii cred. Pentru că e un reflex pe care-l au. Nici nu se întreabă dacă e adevărat sau nu, cred și răspândesc, distribuie. Asta se va opri când publicul va fi suficient de educat, astfel încât să poată să facă diferența. Spiritul critic ne-a fost anulat pur și simplu în suta asta de ani, cât face țara asta în decembrie.
Dar cine să facă educație la noi, când chiar și oamenii din presă care țin tot felul de prelegeri despre fake-news sunt mai mult decât bucuroși să profite, la ziarul lor, de fenomen. Și asta pentru că merg cu valul, avem prea puțini oameni care sunt dispuși să iasă din rând și să spună: băi, eu nu mai vreau să fac rahatul ăsta! Uite, se întâmplă cu zona de publicitate, de pildă. Există agențiile astea care primesc niște bugete imense, fac niște reclame nu proaste, ci execrabile, și cheltuie zeci, sute, milioane de euro pentru a le difuza pe diverse canale, reușind cumva să-i păcălească în continuare pe clienți – analfabeți când vine vorba de marketing – că vânzărie lor depind de volumul de reclame de la televizor, de pildă. E o prostie. Asta era valabil în anii 80. Acum, cu banii pe care-i dai ca un fraier pe zeci de spoturi tv poți face lucruri care-ți cresc vânzările mult mai mult. Dar e mult mai comod, atâta vreme cât ai vânzări, să crezi că ele vin din faptul că ai reclamă la tv. Așa e și cu presa. Încă se crede că clickbait-ul, de pildă, e o unealtă ok. Și-au ajuns chiar și cei mai buni dintre jurnaliști să dea titluri care mai de care mai imbecile, pe ideea că titlul trebuie să aducă click-ul. De aici, e ușor de coborât pe toboganul nebuniei după click-uri.

Mai cred că fake-news-ul ăsta e promovat de marii jucători, gen facebook și google, pentru a-i face pe oameni să renunțe la presa tradițională. Pentru că presa tradițională e marele dușman al mașinilor. Și aici trebuie să intervină statele, să reglementeze. E nevoie de reglementare în presă așa cum e nevoie de reguli în economie. Această falsă presă, lăsată de capul ei – mai ales de când e doar business pentru unii – se comportă precum capitalul în economiile în curs de dezvoltare. Forțează toate limitele, iar unde nu există limite se întoarce împotriva oamenilor.

Nouă ni s-a întâmplat asta la Digi 24, unde conducerea corporației care deținea postul ne-a notificat că potrivit contractului noi reprezentăm, ca jurnaliști, interesele corporației, nu interesul public. De-aia am plecat. Dar aici trebuie să existe legi foarte clare, care să-i protejeze pe jurnaliști și să protejeze publicul. Trebuie impuse limite foarte clare, iar statele civilizate au chemat la ordine marii jucători, care pot folosi rețelele lor pentru a distruge democrația.

Dintre nenumăratele paradoxuri românești unul ar putea fi formulat cam așa: cu cât avem mai multe școli de jurnalism, cu cât investim mai mult în educația viitorilor oameni de presă, cu atât calitatea actului jurnalistic pare să scadă, iar oferta media pare să se plieze pe o cerere tot mai puțin exigentă. Dacă într-adevăr asta este realitatea, care ar fi soluția redresării?

Dragoș Pătraru: Ți se pare că investim mai mult în educația viitorilor oameni de presă? Mie nu mi se pare.Deloc. Vorbesc cu tineri care-și fac lucrările de licență, disertațiile și sunt disperați că nu au resurse, nu găsesc cărți, nu au acces la cunoaștere. Am ajuns să le împrumut unor studenți cărți pe care le cumpăr de pe amazon. Bibliotecile sunt pline cu tot felul de lucrări care chiar dacă au fost ceva la vremea lor, acum nu mai valorează nimic. Sunt exact în situația bunicului meu, Dumnezeu să-l odihnească. Omul ăsta are o poveste senzațională, sper să apuc să o scriu așa cum se cuvine. A lucrat zi de zi, 24 de ani, la un sistem de stenografie. Și l-a brevetat, există, se numește chiar sistemul Pătraru. Era foarte apreciat de viitoarele secretare, care veneau la cursurile pe care bunicul meu le ținea la Casa Armatei, din Ploiești. Ba, avea ore de stenografie la două-trei licee din oraș. Am învățat și eu, de dragul lui tataia, bazele sistemului. Și omul aștepta să-i fie publicată cartea, să culeagă roadele a 24 de ani de muncă, în care a conceput, plecând de la două sistem existente, propriul sistem, adaptat mult mai bine pentru mai multe limbi. Știți unde e manuscrisul? La mine. E doar o amintire frumoasă. Bunicul meu a murit, iar în ultimele lui zile de viață, de supărare, n-a vrut să mai vorbească cu nimeni. Dintr-o dată, apariția calculatorului și a dispozitivelor de înregistrare minuscule și foarte accesibile a făcut inutilă toată munca lui. 24 de ani de muncă zilnică. Deci, dacă-i dai unui student o programă de acum 20 de ani, în care nu există nimic despre ce se întâmplă în realitate, îl pregătești pentru trecut. El n-are nicio șansă în realitate. Poate fi jurnalist doar într-o poveste de acum 30 de ani. E o prostie ce se întâmplă la nivelul învățământului superior din România, care este, cu mici excepții, o rușine. Profesori din ce în ce mai slab pregătiți, programe învechite, cărți care nu mai valorează nimic. Doar timp pierdut pentru o diplomă pe care o țin părinții în ramă, în timp ce tu aranjezi marfă în raft la hipermarket, așteptând să te sune cineva cu un job serios. Un copil care stă cu noi în redacție doi ani e cu mult peste orice poate produce oricare dintre școlile de jurnalism din România. Am curaj să fac acest pariu cu oricine.

 Crezi în necesitatea practicării unui jurnalism cu accentuate valențe civice? E adevărat că, într-o democrație consolidată, jurnalismul e funciarmente civic, adică implicat activ în viața cetățenilor în slujba cărora se pune, dar aș vrea să nuanțez puțin întrebarea. Cineva avizat, din proximitatea mea cultural-profesională, remarca, într-o conversație privată, linia tot mai volatilă dintre jurnalism și activism, în contextul protestelor de anul acesta. Reformulată întrebarea mea ar putea suna și așa: în ce condiții ar trebui jurnalistul să devină o portavoce a străzii?

Dragoș Pătraru: Cred că asta e greșeala pe care jurnaliștii nu trebuie să o facă. Da, lucrurile se schimbă, dar linia asta dintre jurnalism și activism trebuie îngroșată. Știu, publicul cere asta, de multe ori ești tentat să faci asta, să te implici mai mult, te ia valul, dar cred că odată ce-ai pășit dincolo nu mai poți fi un jurnalist credibil. Nu poți ca în numele a ceea ce tu crezi că e bine să renunți la ceea ce presupune meseria de jurnalist. Pentru că vei ajunge furnizor de fake-news automat. Vei avea tendința, apărând interesele unui anumit grup, să îi furnizezi doar lucruri care-i confirmă opiniile. Nu vei mai putea fi corect, echidistant. Aici, cel mai bun exemplu este porcăria asta cu lupta împotriva corupției. Normal că e important, pentru o democrație, să nu existe corupție. Normal că trebuie să luptăm împotriva ei. Dar, ca jurnalist, când vezi că metodele cu care se luptă împotriva corupției nu au nicio legătură cu democrația, atunci trebuie să te delimitezi și să le explici oamenilor că democrația nu poate fi apărată într-un mod care n-are legătură cu democrația. Un abuz nu poate justifica un alt abuz. Nu într-o democrație. Iar drepturile omului nu pot fi suspendate până când cineva declară că gata, e ok, am stârpit corupția, le-am tăiat capul corupților, acum putem reveni la democrație. N-au cum să facă așa ceva, deși văd că unii încearcă. E vorba de instituțiile de forță, care folosesc în lupta asta, din păcate, mulți, prea mulți jurnaliști.

dragos-patraru3

Ca să închei, jurnalistul este portavocea străzii, atâta vreme cât reclamă, fără să se implice în vreun fel, abuzuri ale instituțiilor sau ale corporațiilor la adresa democrației, la adresa cetățenilor. Când se trece dincolo de limita asta, ne despărțim de jurnalism. Ce mă deranjează e dorința unora de a fi activiști, dar rămânând jurnaliști De parcă activismul e o chestie nasoală, au acumva nevoie să fie jurnaliști. Nu pricep de ce. Pare că le e teamă să fie doar simpli activiști, să devină jucători într-o altă echipă.

Starea Nației este echivalentul unei formule de succes în jurnalismul mainstream, asta atât timp cât atribuim succesului semnificația unei reușite oneste, în care notorietatea este direct proporțională cu munca, implicarea și valoarea. Există vreo rețetă a acestui tip de succes pe care să o recomanzi studenților la Jurnalism?

Dragoș Pătraru: Păi, în cazul meu, într-o mare măsură e vorba de noroc. Serios. Cred că orice ai face, oricât de bun ai fi în meseria asta, dacă nu ai șansa de a demonstra de poți, dacă nu au unii răbdare cu tine, dacă nu te vede cineva, ratezi foarte ușor. Sigur, există zeci, sute de rețete pentru reușită. S-au scris mii de cărți despre rețetele astea. Ce-am învățat însă în ultimii 20 de ani este că rețeta mea nu se potrivește cu rețeta altuia. Există, desigur, câteva reguli generale. Nu cred în talent, de pildă. Și îmi bazez credința pe studii serioase, recomand aici cartea Peak, e tradusă de Publica. Cred că dacă nu iubești meseria asta cu toată ființa ta, să fii capabil să sacrifici aproape orice pentru ea, n-ai nicio șansă. Apoi, cred că dacă nu ai o putere de muncă fantastică, nu e pentru tine. Eu scriu răspunsurile la interviul ăsta la ora 23.00, într-o zi de luni. Am început să muncesc azi-dimineață, la ora 8.00. Nu m-am oprit decât să mănânc, de trei ori, câte 20 de minute. Iar după ce termin citesc o oră, înainte să adorm, pentru că mi-am impus o normă de 50 de pagini pe zi. Și mă țin de ea. Deci, ai nevoie de dragoste și putere de muncă. Apoi, e foarte important ce muncești. Ericssson îl numește în Peak exercițiul metodic. De pildă, eu am făcut, în liceu, timp de trei ani, fără să știu, un exercițiu metodic fantastic. Corectam ziarele pe care le primeam în chioșcul de ziare la care lucram. Toată noaptea făceam asta. M-a ajutat enorm, deși habar nu aveam atunci. E important să găsești oameni care să te lase să evoluezi, care să-ți dea încredere, care să te sprijine. Acum, e mult mai simplu decât atunci, în anii 90. Acum, dai drumul la camera de la telefon și faci un film. Dacă ești bun, aduni public. În funcție de public, de calitatea lui, de caracteristici, poți să faci bani din asta.

Și o întrebare de final, așa ca pentru un profesionist care tratează umorul cu toată seriozitatea. Ce ți se pare intolerabil în meseria de jurnalist?

Dragoș Pătraru: Dincolo de poziții, activism, neactivism, orientare politică, viziune despre lume, lecturi(pentru că asta e o mare problemă, jurnaliștii încetează să mai citească, ajung să aibă doar certitudini doar pentru că parcurg câteva zeci de articole de ziar în fiecare zi și se uită sau fac știrile); intolerabil la un jurnalist mi se pare să nu stăpânească limba în care scrie. Măcar atât ar trebui să facă facultățile de profil. Să-i învețe se scrie. Că jurnalism învață ei pe parcurs. Dar când văd oameni cu diplome care au 50 de cuvinte în vocabular și fac greșeli de gramatică pe care nu le mai face nici fiul meu, la clasa a cincea, îmi vine să mă urc pe pereți. Eu, când am nevoie de cineva în echipă, indiferent unde am lucrat, i-am pus pe candidați să scrie ceva. Pe cei cu greșeli nu i-am chemat niciodată la interviu. Sunt conștient că s-ar putea să fi pierdut niște oameni foarte buni, care n-au fost atenți, dar asta e singura regulă pe care n-o voi ocoli niciodată.

autor: Minodora Sălcudean

foto: Ioana Hameeda

*articol apărut în ediția tipărită Capital Cultural nr. 11